Credeţi că 2012 e anul speranţelor renăscute? Al Basarabiei revenite în matricea românească? Nu ni-l dă Moscova cu una, cu două.

Cum să ieşim din istoria Rusiei?

Dmitri Medvedev a declarat 2012 an al istoriei Rusiei. La mijloc nu-i o simplă campanie. Iniţiativa sa trebuie privită prin prisma Comisiei de combatere a tentativelor de falsificare a istoriei, fondată de el acum doi ani, care şi-a propus să lupte cu toţi cei care nu acceptă doctrina revanşardă a aşa-zisei „lumi ruse”.

În consecinţă, până şi patriarhul Kiril, miercuri, sărbătorind trei ani de la întronarea sa, a deplâns dispariţia imperiului răului. Totodată, ministrul Lavrov şi ambasadorul Kuzmin nu se sinchisesc să ne dea lecţii de istorie şi să ne sugereze că, deşi constituim un stat independent, am fi o parte a Rusiei de altădată. Ideea unui destin comun al ocupanţilor şi al celor ocupaţi este promovată de Kremlin, cu o încrâncenare demnă de o cauză mai bună, prin false ong-uri şi agenţi de influenţă, infiltraţi pe toate treptele ierarhiei politice de la Chişinău.

In Partidul Democrat Liberal se joaca zilele astea filmul PNTCD 2000. Spaima de sfarsitul inexorabil da frisoane de moarte batranilor democrati.

Urmariti spectacolul zbaterii unui partid care a ales mai degraba sa se stinga si sa dispara decat sa se reformeze si sa se desprinda de vointa si cheremul unui singur om. La limita, a doua persoane. Au ales sa traiasca la umbra unui simbol, o existenta calduta, decat sa faca istorie. Si eu pierdut la scara mare.

Dupa o sedinta blitz in partid, in care fulgii lui Emil Boc au sarit pe toti peretii, dupa ce premierul a fost bine scuturat de fostii si actualii grei din PDL, adevarul a rasuflat. Pedelistii nu se simt bine, nu stiu ce sa faca sa se intoarca din drumul spre groapa si nici nu gasesc puterea sa-l schimbe pe pionierul kamikaze ce-i conduce la pieire sigura.

Îmi pare rău, dar așa este. L-am întrebat pe reporterul TVR dacă, după ce a fost și a filmat secvențe din Marșul auto al Unirii, a transmis ceva la București. Mi-a spus că a transmis, dar cei de acolo nu au dat nimic.

Îi declar dechis TVR că îmi este rușine pentru atitudinea lor. Dacă România, cu Băsescu în frunte, pe care noi, PNL, l-am apărat public, atunci cînd prieteni ai săi politici de aici nu au făcut-o, fiind vorba de confruntarea Moscovei în subiectul Ioan Antonescu, se consideră un stat european și democratic, dar nu a consemnat Marșul auto al Unirii al PNL, degeaba se consideră stat civilizat, cu interes și durere pentru românii săi (oare?) de peste hotare.

Dacă TVR e controlată de PD-L și conducerii TVR îi dă în nas cînd aude de PNL-Moldova, îmi este dezgustător, dar voi spune că această televiziune nu pare condusă de români adevărați.

Rușine, frați români, care nu păreți frați și ai basarabenilor! Cine sunteți voi, pe care vă interesează minciunile securiștilor împotriva unioniștilor, dar nu vă interesează curajul PNL de a lupta pentru Unire în condiții grele, neschimbate în R.Moldova? Sau au dreptate basarabenii care spun că vă este în cot de noi, basarabenii decimați pe parcursul deceniilor? Sau - și mai rău - lucrați pentru ruși?

Evenimentele ce se aseamănă cu siguranţă nu-s identice. E valabil şi pentru recentele manifestări din Bucureşti şi din ţară. Cei ce văd asemănări cu Piaţa Universităţii de acum 22 de ani au motivele lor. La fel şi cei ce le compară cu mişcarea indignaţilor din Spania, din vara 2011. La fel şi cei ce întrevăd o paralelă cuPrimăvara arabă a anului trecut. Dar dacă e ceva mai mult? Haideţi să insistăm puţin.

În Piaţa Universităţii - ‘90 se răzbuna dezamăgirea după ruinarea speranţelor (naive sau întemeiate) din decembrie ‘89. În piaţă, atunci, era multă lume, dar tot acel conclav mergea în contra curentului popular - care evident era mai curînd favorabil lui Ion Iliescu. Acum, în 2012, în piaţă a venit un număr relativ mic de oameni - dar e cert că marea majoritate a românilor, pe fond, empatizează cu nemulţumirea din stradă. În plus, spre deosebire de 1990, protestul de acum s-a ramificat notabil: de la Slobozia (unde au ieşit în stradă 100 de oameni care altădată n-ar fi ieşit în frig nici pentru mici aburinzi) şi pînă la Baia de Arieş (unde a ieşit unul singur, urmat mai apoi de alţi cinci!) sau pînă în sala de consiliu a TVR - unde dna Rodica virgulă Culcer pare a fi ajuns la capătul unei cariere (destul de cacofonice ea însăşi, dac-o priveşti atît înainte, cît şi după 1989). Ar putea fi „indignarea” un cuvînt-cheie pentru ceea ce i-a adunat pe oameni acum? Cu siguranţă, da. Nu un lider i-a adunat pe oameni şi nici un program, ci o mare lehamite - în care se amestecă dezamăgirea la adresa puterii şi suspiciunea la adresa opoziţiei. Asemănarea cu Primăvara arabă constă în alt detaliu: ca şi la Tunis sau Cairo, s-au văzut cei ce-au ieşit în piaţă - dar nu putem întrevedea, deocamdată, cine vor fi beneficiarii contestaţiei. Judecînd la rece, există măcar două evoluţii posibile: 1) acest semnal de alarmă poate trezi politica românească din băltire şi poate revitaliza societatea civilă; sau 2) se poate pune prima cărămidă la templul unui nou tip de populism. Vom mai avea ce discuta, cred.

Încet-încet, Alianţa rămâne singură sub focul încrucişat al inamicilor săi. Deunăzi, i-a întrors spatele până şi cel mai redutabil aliat pe care îl avea: societatea civilă.

Şi gluma se îngroaşă. Epidemia protestelor dezlănţuite de ceva timp şi în Est, şi în Vest, se abate şi asupra Chişinăului. Duminică, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, au înviat chiar şi acei adversari ai Alianţei care până mai ieri erau catalogaţi ca fiind “cadavre politice”.

Este limpede că puterea democratică de la Chişinău a intrat pe un câmp minat şi riscă să-şi dea obştescul sfârşit. AIE sângerează, nu vedeţi? Iar pentru un grav rănit este nevoie de mai mult decât un bandaj. Se impune o intervenţie chirurgicală.

Soluţia ar fi un compromis generos pentru a alege şeful statului cât mai curând posibil. Coaliţia de guvernământ e în situaţia omului care, ca să nu-şi piardă capul, trebuie să-şi amputeze de bună voie un deget. Sau chiar o mână. Cu alte cuvinte, AIE ar urma să sprijine un candidat acceptat de grupul Dodon.

Sper ca măcar în ceasul al doisprezecelea cei trei lideri, Ghimpu, Filat şi Lupu, să se trezească, totuşi. S-au băgat în lături şi acum îi mănâncă porcii.

Reprezentanți fără reprezentare

Evident, afirmația din titlu este una doar parțial adevărată, ca să nu spun că este una falsă. La fel de falsă sau parțial adevărată este și afirmația că basarabenii din București nu se implică în proteste și nu le văd rostul. Aceasta din urmă a fost făcută de cel de al doilea președinte al OSBB, Ș. Miron, într-un acces obișnuit de “reprezentativitate” al acestuia. Spun “obișnuit” pentru că nu este prima dată când un membru de frunte al organizației respective vorbește în numele tuturor basarabenilor (de toate vârstele, evident) din București sau din țară, fără a ține cont de banalitatea că în afara celor câteva zeci sau sute de membri ai organizației lor, mai ființează și alte câteva mii de persoane în numele cărora se exprimă aceștia și ale căror opinii sunt opuse față de cele ale liderilor respectivi de ONG-uri.

Gesturile de acest fel sunt cu atât mai deranjante, cu cât de ani buni, membrii unor structuri, dintre care cea amintită mai sus se remarcă de fiecare dată, sfidează etica, morala și bunul simț elementar, referindu-se în exprimările lor publice la persoane pe care nu îi reprezintă și de care nu sunt recunoscuți. E adevărat că ideea enunțată face parte dintr-o discuție mai lungă privind legitimitatea așa-zișilor “lideri” ai basarabenilor care nu există și care sunt doar liderii anumitor ONG-uri, dar trebuia să punctez aceste fapte oarecum ironice.

Daca n-ar fi iesit multimile revoltate in strada, n-am fi vazut cat de jos poate cobori omul politic dedulcit la mierea Puterii. Nu si-ar recunoaste un dram de vinovatie, sa-l pici cu lumanarea, semn ca vremea vindecarii societatii romanesti inca n-a sosit.

Ba cauta cu infrigurare vinovati la adversari, de nu, ii fabrica, sau invinovateste toata suflarea politica postdecembrista si dezastruoasa mostenire. Starea asta de spirit am mai trait-o imediat dupa ‘89.

Situatia politica actuala insa nu are ascunzisuri, e una simpla, clara ca buna ziua, iar istoria o consemneaza de mii de ani: satula de opresiune, ramasa fara speranta, populatia se revolta impotriva infaptuitorilor, nu a altora. Cine sunt infaptuitorii?

Priviti pancartele si ascultati sloganurile: inalti demnitari ai statului roman, in ordinea frecventei, presedintele Traian Basescu, primul ministru Emil Boc, ministrul Dezvoltarii Elena Udrea, presedinta Camerei Deputatilor Roberta Anastase. Lor li se adauga partidele din arcul guvernamental PDL,UNPR si UDMR, institutiile statului Presedintie, Guvern, Parlament, Jandarmerie etc.

Un simbolism malefic: anul 2012, când se împlinesc 200 de ani de la anexarea de către Rusia ţaristă a unei jumătăţi din Ţara Moldovei, a debutat în R. Moldova cu împuşcarea tânărului Vadim Pisari de către un ofiţer rus, „pacificator”.

Crima a fost comisă în prima zi a anului 2012, adică pe 1 ianuarie, dimineaţa…

S-au scurs 200 de ani de la acea istorică „pace de la Bucureşti”, în urma căreia una dintre cele mai mari şi mai frumoase ţări româneşti, Ţara Moldovei, a fost tăiată în două de ruşi. Trupul tăiat în două sângerează şi astăzi, şi aceasta nu e o metaforă. Dovadă e şi sângele vărsat de tânărul din Pârâta, la „punctul de control” de lângă Vadul lui Vodă, pe 1 ianuarie, spălat apoi de poliţiştii moldoveni… Iată o ştire laconică, dar zguduitoare, publicată de „ZdG”: „Poliţiştii moldoveni care s-au deplasat la locul crimei de la Vadul lui Vodă nu au explicat presei nimic despre cele întâmplate. După ce au luat probe şi au făcut fotografii la faţa locului, ei au ridicat maşina ciuruită de gloanţele soldaţilor ruşi şi au spălat sângele lui Vadim Pisari, scurs pe asfalt lângă blindata cu însemne ruseşti de pe podul de la Vadul lui Vodă”. Ştirea se asemănă cu un reportaj de pe front: maşini ciuruite de gloanţele soldaţilor ruşi, sânge scurs pe asfalt, blindate cu însemne ruseşti… Şi toate acestea au în timp un singur punct de pornire: anul 1812. În aprecierea evenimentelor istorice nu se recomandă să aplicăm modul condiţional: ce ar fi fost dacă…? Şi totuşi, în cazul lui 1812 ne putem permite aceasta, fiindcă ne dăm lesne seama unde eram şi cum eram astăzi noi, moldovenii români din stânga Prutului, dacă nu exista acel tragic an 1812…
Am mai scris despre acest subiect, astăzi însă, când am intrat în anul „jubiliar” 2012, doresc să revin, chiar să repet unele lucruri, fiindcă şi în cazul dat repetarea este muma învăţăturii.

Revolutia impotriva lui Traian Basescu. Asa au titrat unele televiziuni sau site-uri de stiri. In timp ce “aialalti”, cealalta parte a presei, tacea chitic si scria despre banii si mafia din PSD.

Evident, increngaturile ticalosilor sunt transpartinice, dar ce e nou in asta, cand Cotroceniul este asediat intr-un prim mars autentic de protest?

Din fericire, au existat si cateva voci echilibrate care nici nu proclamau victoria impotriva “dictatorului”, nici nu vorbeau despre fete, flori, baieti in timpul protestelor.

Nu sunt de acord cu teza imbratisata de majoritatea ca Traian Basescu a facut cea mai mare greseala din cariera sa. Dimpotriva chiar. Cred ca presedintele si-a salvat pielea in ultimul moment. Prin anuntul retragerii proiectului de Lege a Sanatatii, a reusit sa inabuse din fasa un val de proteste urias, care probabil ca s-ar fi propagat si mai vartos si profund, daca ar fi continuat razboiul cu Arafat.

De la acest nume al unui doctor roman de origine palestiniana i s-a tras lui Basescu tot raul. Vineri, 13 ianuarie 2012, chiar a fost un Black Friday.

Si nu doar pentru presedinte. In timp ce agentia Standard & Poor’s decadea ratingul a noua state din UE, printre cele mai importante Franta, Italia, Austria si Spania, negocierile dintre Grecia si bancile finantatoare au esuat, iar euro se prabusea in raport cu dolarul american, la Bucuresti platforma de socializare Facebook facea prima victima.

În istoria lumii sunt destule exemple de incidente „scăpate de sub control” care duc la modificări de anvergură ale unor situaţii care păreau blocate definitiv.

În această categorie pare să se înscrie şi uciderea tânărului Vadim Pisari de către un militar rus din cadrul forţelor de menţinere a păcii din Transnistria.

În primul rând trebuie ca autorităţile Republicii Moldova să lămurească pe cât de repede posibil acuzaţiile aduse de ambasadorul rus. Trebuie să se ştie cu certitudine dacă diplomatul Moscovei a minţit atunci când a spus că Vadim Pisari era în stare de ebrietate şi conducea o maşină furată la momentul producerii acestei tragedii. Trebuie să se cunoască dacă militarul rus a respectat regulamentele cărora li se supune. Şi nu ar fi fost o idee rea să se verifice şi alcoolemia militarului rus, deşi acum este destul de târziu pentru o astfel de investigaţie. Cazul uciderii lui Vadim Pisari are nevoie să fie lămurit până la capăt.

Faptul că problema transnistreană este intrată pe agenda marilor puteri în anul 2012 mă face să cred că tragedia de la Vadul lui Vodă nu va rămâne fără urmări la un nivel mult mai mare decât se vede la o primă privire. În Transnistria - dar şi în cadrul relaţiei Berlin-Moscova - s-a acumulat în ultima perioadă o masă critică şi în curând vom vedea efectele acestor acumulări.