Pentru Familia Regală, anul 2011 a fost unul dintre cele mai bogați și mai însemnați din 1947 încoace. Regele sau membrii familiei au susținut treisprezece vizite publice în Europa, cele mai multe cu întâlniri la înalt nivel. Majestatea Sa și cu ceilalți membri ai familiei am fost prezenți în sate, comune, orașe mici și mari din România, încercând să încurajăm sau să dezvoltăm proiecte economice, civice, sociale, medicale, educaționale.

Palatul Elisabeta a găzduit peste o sută de primiri de organizații, asociații, instituții sau companii, administrații locale, reprezentanți ai guvernării și opoziției, diplomați, militari, oameni de știință, de artă, oameni de afaceri sau personalități din presă.

Regele Mihai a fost prezent, alături de Principesa Moștenitoare, la nunta Principelui William de Wales, atingând astfel recordul de participări la evenimente cu caracter de familie și de Stat în Marea Britanie: 1937 - încoronarea Regelui George al VI-lea, 1947 - nunta Principesei Elisabeta (actuala Regină) cu Principele Philip, 1981 - Nunta Principelui de Wales cu Principesa Diana, 1997 - Nunta de aur a Reginei și Principelui Philip, 2002 - Funeraliile Reginei Elisabeta, Regina Mamă și 2011, nunta regală a Ducelui și Ducesei de Cambridge.

Când a început războiul din Transnistria, tatăl meu dispărea cu zilele de acasă. Împreună cu mai mulţi consăteni din Antoneşti, mergea pe malul Nistrului, ca să nu se vadă că suntem puţini ori că nu ne interesează.

Din partea cealaltă a Nistrului, se auzeau împuşcături şi bubuituri, le auzeam chiar din Antoneşti, deşi Antoneştiul nu e chiar lângă Nistru.

Tata, ca şi alţi oameni care au păzit atunci malul nostru, nu a avut carnet de veteran al războiului. Nici nu l-ar fi interesat. Pentru că nu a participat după asta la război cu puşca sau pistolul. El era profesor de română şi a fost la locul lui exact când a fost nevoie de el. Oamenii care mergeau atunci la Nistru luau cu ei ce le pica sub mână: topoare, coase, araci, bâte. Poate că e de râs. Faţă de ei şi dacii erau mai înarmaţi.

Tata pleca la păzit Nistrul cu nunceagurile mele, pe care le făcusem după îndrumarea profesorului de sport. Era clar pentru toată lumea că nunceagurile sau topoarele sunt o glumă proastă faţă de o armă adevărată, dar oamenii îşi păzeau pământul cum ştiau ei, până se trezea şi statul.

Analistul Radu Tudor a făcut o analiză comparativă, plecând de la cartea “Falsificatorii”, scrisa de profesorulDinu C. Giurescu, despre cit de mult seamana marea masluire electorala din 1946 cu cea din 2012.

ASEMANARI IZBITOARE 1946-2012

1. Pe 1 Iunie 1946, Ministerul de Interne publica o decizie de reducere a personalului tuturor departamentelor si birourilor aflate sub controlul sau, invocind “unele dificultati bugetare” (Falsificatorii, Dinu C Giurescu)

Incepind cu Ianuarie 2011, la ordinul expres al presedintelui Traian Basescu, in Ministerul Administratiei si Internelor are loc o ampla reducere de personal, invocindu-se “ratiuni bugetare”, reconfirmata recent de CSAT. Masura poate afecta siguranta si corectitudinea alegerilor din 2012.
2. Pe 1 Decembrie 1946,Petru Groza inaugura ședințele noului Parlament unicameral al României. Groza a vorbit despre un nou tip de legislativ și punea accentua că era important “să fie liminat spectacolul trăncănelilor inutile și a ieșirilor personale din această Adunare, iar acești deputați să se dedice [...] unei activități intensive”.

Marian Lupu şochează printr-o supoziţie demnă de Dan Brown, ca să nu mai vorbim de Agatha Christie sau Georges Simenon. El a presupus că, la votarea preşedintelui din 16 decembrie, unul dintre deputaţi a folosit un pix cu „cerneală care dispare”. Exact ca Lenin în exil.

Pe urmele bifei dispărute

Se vede că preşedintele Parlamentului n-a uitat lecţiile de istorie din şcoala primară. Pe vremuri, învăţătorii le povesteau cu lux de amănunte octombreilor şi pionierilor cum Vladimir Ulianov, viitorul conducător al revoluţiei proletare, îi scria epistole din exil Nadei Krupskaia, folosind cerneală simpatică.

Ultima dovadă a dispreţului pe care preşedintele ţării îl acordă Parlamentului naţional este conţinută în afirmația făcută de Traian Băsescu în conferinţa de presă de la Cotroceni, după revenirea de la Bruxelles. „Am informat Comisia Europeană că aderăm la acord, dacă Parlamentul vrea altceva, e treaba lui”, zice preşedintele, arătând că nu-i pasă nici cât negru sub unghie de nimic din ce se petrece în ţară.

Nu vreau să discutăm aici despre cât de important și necesar ar fi acordul Parlamentului sau despre utilitatea unei dezbateri publice pe această temă, atât de sensibilă.

Ce vreu să observăm, este că Președintele a depășit cu succes faza în care se bătea cu Parlamentul, adică acea instituție populată cu parlamentari leneși, corupți și îmbuibați, ce pierd timpul și îl împiedică pe el, președintele-jucător să reformeze țara, după chipul lui șui. Acum, în locul eternelor dispute despre numărul de parlamentari sau despre necesitatea parlamentului unicameral sau bicameral, Băsescu ne arată că prima instituție a democrației românești i-a devenit cu adevărat inutilă.

Cei mai mulţi dintre privitori încearcă să identifice elementele de progres, stagnere sau chiar regres pe care Rusia le înregistrează în raport cu aşa numitele standarde democratice europene. Existenţa sau inexistenţa unor abateri de la regulile democratice generale, eventualitatea unor abuzuri înregistrate în desfăşurarea procesului electoral, limitarea posibilă a dreptului la libera exprimare şi controlul exercitat de către unele organisme ale statului asupra presei, raporturile dintre preşedinte şi primul ministru şi felul în care acestea sunt conforme sau nu cu prevederile constituţionale, toate acestea sunt atent monitorizate şi discutate în mediile occidentale.

Rusia este, deci, pe de o parte un important partener al Occidentului în jocul global, un partener fără de care, de pildă, Alianţa Atlanticului de Nord nu poate lua unele decizii semnificative, iar pe de altă parte tot Rusia reprezintă de multe ori pentru Occident o ţară care cu greu încearcă să se apropie de adolscenţa democraţiei. Sunt câteva lucruri care trebuie în mod clar precizate şi fără de care orice tentativă de înţelegere a evoluţiilor din societatea rusă, a dezvoltărilor pe care instituţiile statului le suportă în această ţară este imposibilă. Rusia nu are nicio experienţă istorică democratică anterioară anului 1991.

Statul rus a fost întotdeauna conceput ca o realitate autocratică, fie că este vorba despre autocraţia ţărilor, despre dictatura lui Iosif Isarionovici Stalin sau despre soluţia gerontocratică a lui Leonid Brejnev. Orice tentativă de modernizare, pe care statul şi societatea rusă le-au suportat, a fost impusă prin forţă, ca rezultat a unei decizii autocratice. Cazul cel mai cunoscut este cel al reformelor lui Petru cel Mare şi a felului în care acesta a reuşit să reorganizeze întreaga societate prin forţa autorităţii sale. În 1991, societatea rusă se găsea la capătul unei experienţe autocratice multiseculare şi a unei îndoctrinări bolşevice care durase mai bine de 80 de ani. Ideile reformiste, democratice şi europene, pe care o elită culturală şi politica le susţinea în Rusia anilor ,90, nu aveau deci suportul tradiţional al unei majorităţi consistente a poporului rus. Boris Elţân şi apropiaţi săi au încercat să aducă Rusiei instituţii şi aparenţe occidentale, fără a izbuti întotdeauna. De fapt eşecul regimului al cărui promotor era preşedintele Elţân s-a datorat enormelor probleme economice şi sociale pe care Federaţia Rusă le-a avut în acei ani.

Omul de afaceri român, care a investit şi în presa de peste Prut, crede că actuala criză politică de la Chişinău ar putea fi depăşită dacă politicienii moldoveni ar căuta un candidat din afara cercurilor politice

Dinu Patriciu este un nume pe care îl auzi nu doar la Bucureşti, New York, Londra sau Paris, ci şi la Chişinău. Dincolo de Prut, este cunoscut mai ales datorită companiei Rompetrol care a creat o reţea de benzinării şi în Republica Moldova. Între timp, cel mai bogat român a renunţat la afacerile cu petrol şi a investit în mass-media. Trustul pe care îl deţine, Adevărul Holding, a lansat anul trecut o ediţie moldovenească a celui mai citit ziar de referinţă din România. „Adevărul” este deja nr. 1 şi în stânga Prutului, iar colecţiile sale de cărţi se bucură de un uriaş succes. Ce crede Dinu Patriciu despre viitorul Moldovei, despre politicienii moldoveni şi despre alegerile prezidenţiale, despre Uniunea Europeană sau despre Rusia, dar şi despre criză, aflaţi dintr-un interviu acordat chiar celui care a coordonat proiectul editorial de la Chişinău.

Celor care formează majoritatea tăcută a acestui popor, despărţit în două state distincte pe harta lumii, nu le poţi dovedi bătând din palme că le va fi mai bine împreună.

Oricărui român interesat de soarta „fraţilor” de dincolo de Prut, dintr-un imbold patriotic ori din simplă curiozitate, îi va fi greu să discearnă de la început între vorbe şi fapte, între sentimente şi realitate, între trecut şi prezent. O scurtă călătorie la Chişinău nu-i de ajuns ca să înţelegi cât de greşită este uneori percepţia noastră despre acea bucată de ţară, pe care unii o numim încă Basarabia, deşi oficial i se spune Republica Moldova, dar mai ales despre cei care o populează. Greşeala cea mai răspândită constă în a presupune că, dacă vorbim aceeaşi limbă, nu există nicio diferenţă între noi.

Trebuie să stai mai mult de câteva zile printre basarabeni (ca să nu-i confundăm cu „moldovenii” de dincoace de Prut!) pentru a sesiza, dincolo de ceea ce ne apropie, ce ne separă şi ne distinge. De la vechile ­răni până la prejudecăţi recente. Întâi de toate, pare-mi-se că ne înşelăm amarnic atunci când presupunem că ei au luptat ca să scape de la „sânul” Rusiei doar ca să se adape acum de la „ţâţa” României. Chiar şi cei mai înverşunaţi unionişti recunosc, în momente de luciditate, că reunificarea cu „patria-mumă” este improbabilă, dacă nu imposibilă în actualul context. Sau, în orice caz, ea nu se mai poate realiza în forma romantică de la 1918.

Scorul USL variază de la 63,3% în Bucureşti la 42,5% în Transilvania, potrivit unui sondaj realizat de IMAS pentru ziarul „Adevărul”. USL continuă să conducă în preferinţele românilor cu 51,7% din voturi, relevă sondajul IMAS pe luna noiembrie, realizat la comanda ziarului „Adevărul”. Este, practic, un scor egal cu cel de luna trecută - 52%, dar trebuie precizat că datele au fost culese în perioada 9-17 noiembrie, la începutul scandalului Ponta-Geoană. Impactul real al acestui scandal asupra PSD şi, implicit, USL, va fi, cel mai probabil, resimţit în barometrul din luna decembrie.PDL este cotat cu 18,7% din preferinţele celor care s-ar prezenta la vot, în nota obişnuită a democrat-liberalilor. PDL s-a stabilizat, practic, la acest scor, pe tot parcursul anului 2011 el oscilând între 16 şi 20% din opţiunile românilor.
Partidul Poporului are 13%, dar formaţiunea patronată de Dan Diaconescu începuse traseul politic cu aproape 20%, cât avea în august 2010 în momentul anunţului apariţiei formaţiunii. UDMR are 5,9% din opţiunile alegătorilor, în timp ce PRM ar rata la limită pragul electoral de 5%, fiind cotat cu 4,9%.

Declaratia adoptata de Congresul al III-lea al PNL

Partidul Național Liberal va împlini în curînd cinci ani de activitate, după fondarea sa la 16 decembrie 2006. Deși, în Republica Moldova, existența unui partid extraparlamentar este extrem de complicată, PNL a rezistat și își promovează curajos poziția privind avansarea celui de-al doilea stat românesc pe calea unificării cu primul stat românesc, România - ca cea mai scurtă cale de desprindere definitivă a celui de-al doilea stat românesc de orbita rusească și de integrare euratlantică rapidă. Doar acesta trebuie să fie destinul românilor și al alogenilor din Republica Moldova, care pleacă masiv în Europa și pe alte continente, dezamagiți de politicile și practicile promovate de guvernanții șantajabili.

PNL rămîne activ pe arena politică, fiind apreciat de alegători ca primul partid în top printre partidele extraparlamentare, datorită implicării sale în cele mai grave probleme ale cetățenilor. Încrederea crescîndă în PNL înseamnă aprecierea poziției curajoase a membrilor săi de a spune ce cred despre starea de lucruri din societate și despre căile pe care le putem parcurge împreună, pentru a salva generațiile ce ne vor succeda.