Participanții au mers în coloană pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt din centrul Chişinăului, cerând unirea cu România. Manifestația, care a început la Academia de Științe,  a fost oprit însă în preajma Primăriei de către un grup de tineri, reprezentanți ai Partidului Patrioții Moldovei, cunoscut pentru promovarea moldovenismului și pentru mesajele antiromânești. Aceștia au blocat strada și au cerut “prounioniștilor” să plece în România.

Pentru a preveni altercațiile dar și  pentru a debloca strada, poliția a fost nevoită să intervină, formând un cordon între manifestanți și contramanifestanți. Cu toate acestea, între cele două tabere au avut loc încăierări, iar reprezentanții “Patrioții Moldovei” au aruncat cu ouă în direcția participaților la marș.

Ulterior, prounioniștii și-au continuat traseul, iar marşul s-a încheiat cu un concert şi Hora Unirii în scuarul Teatrului de Operă şi Balet.

Pe 27 martie, se împlinesc 94 de ani de la adoptarea, în 1918, de către Sfatul Țării, a Actului Unirii Basarabiei cu România.

Sursa: politik.md

Majoritatea participanților au venit la eveniment cu drapele ale României și UE. Dacă la marșul de pe artera principală a Capitalei au participat mai mulți simpatizanți ai mișcării, într-un final, la sărbătoarea din scuarul TNOB nu au rămas mai mult de o mie de persoane.

Anterior, comuniștii, socialiștii și social-democrații au declarat că sărbătoarea de azi “este o provocare murdară a unioniştilor, menită să distrugă stabilitatea social-politică din ţară şi statalitatea moldovenească” (PCRM) la care vor participa “persoane în stare de ebrietate sau care au folosit produse narcotice” (PSD), care, bineînțeles, „trebuie interzisă și asupra căreia trebuie să se pronunțe nici mai mult nici mai puțin decât toți parlamentarii din Republica Moldova” (PSRM).

Amintim că la 27 martie 1918, Sfatul Ţării a decis, cu majoritatea voturilor exprimate, semnarea Actului de Unire a Basarabiei cu România. Pentru unire au votat 86 de membri din cei 135 de deputaţi prezenţi la şedinţa Sfatului Ţării. Trei s-au pronunţat împotrivă, iar 36 s-au abţinut.

Precizăm că Platforma Civică Acțiunea 2012 este formată din ONG-uri și persoane care susțin unirea Republicii Moldova cu România și militează pentru realizarea obiectivului generațiilor trecute, prezente și viitoare de regăsire a românilor de pe cele două maluri ale Prutului în cadrul aceluiași stat.

Sursa: UNIMEDIA

Potrivit Agenţiei „INFOTAG”, Timofti a fost ultimul oficial care a sosit la Palatul Republicii, unde a avut loc ceremonia de învestire. Odată cu sosirea sa, în sala de şedinţe a fost introdusă Constituţia şi Drapelul Republicii Moldova, precum şi colanul prezidenţial, iar spikerul Marian Lupu a declarat şedinţa solemnă a Parlamentului deschisă.

Preşedintele Curţii Constituţionale, Alexandru Tănase, a adus la cunoştinţa deputaţilor, judecătorilor şi diplomaţilor din sală că „la 19 martie curent, Curtea a validat alegerea lui Nicolae Timofti în funcţia de Preşedinte al R. Moldova”, motiv pentru care Timofti a fost invitat să depună jurământul constituţional.

„Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea propăşirii R. Moldova, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a R. Moldova”, a jurat Timofti cu mâna pe Constituţie.

Copleşit de emoţii, Timofti a uitat să transmită Constituţia şi textul jurământului semnat de el spicherului, serviciul de protocol însă, i-a sărit în ajutor, şoptindu-i ce să facă. Lupu l-a felicitat pe Timofti, iar Alexandru Tănase i-a înmânat preşedintelui Colanul prezidenţial, în valoare de 150 mii lei, şi de aproximativ jumătate de kilogram în greutate.

Participanţii la ceremonie l-au salutat şi l-au felicitat pe Preşedintele Timofti.

Învestirea preşedintelui nu a fost lipsită de incidente. Jurnaliştii au protestat faţă de organizatori, căci nu au avut voie să filmeze sosirea invitatilor la Palatul Republicii. Presa a fost izolată în fundul sălii de festivităţi a Palatului Republicii şi nu au avut acces nici în holul clădirii, nici la baie. Mai mult, jurnaliştii care au dorit să mediatizeze ceremonia de investire a preşedintelui au fost obligaţi să se prezinte la Palatul Republicii până la ora 12.00, deşi ceremonia a început la 14.00.

Sursa: INFOTAG

Sută la sută românească - e drept că mulţi locuitori se ruşinează de apartenenţa lor la neamul românesc. E drept că unii membri ai minorităţilor naţionale nu vor să înveţe limba autohtonilor. E drept că Basarabia alcătuieşte un stat românesc separat. Însă după 200 de ani de ocupaţie este un miracol că limba română a supravieţuit şi că identitatea românească nu a dispărut. În 1812 un imperiu cu ambiţii globale a ocupat o fâşie de pământ între Prut şi Nistru unde a desfăşurat o serie de experimente sălbatice destinate nimicirii autohtonilor. E drept că au existat câteva pauze în aceşti 200 de ani de ocupaţie, vreo 23 de ani de unire cu România şi alţi 21 de ani de independenţă, însă aceste pauze nu sunt în măsură să explice miracolul supravieţuirii românilor în Basarabia.

Ce însemna Basarabia pentru Imperiul Rus? Mai nimic, faţă de întinderile nemăsurate de pământuri cucerite de oştenii ţarului. Însă ţarului i-a trebuit această bucată de pământ şi a luat-o. Miniştrii de la Moscova au declanşat o vastă operaţiune de încadrare a Basarabiei în mecanismele imperiale. În acea vreme reprezentanţii imperiului nu aveau mari pretenţii de la oamenii dintre Prut şi Nistru: să-şi plătească taxele şi să aprovizioneze oastea ţarului. Atitudinea s-a schimbat în momentul în care imperialii vopsiţi în roşu şi-au dat seama că mai bine de un secol de ocupaţie nu a reuşit să stârpească identitatea românească dintre Prut şi Nistru. Astfel că s-a trecut la metode mai dure.

Imperiul sovietic a nimicit total intelectualitatea românească din Basarabia. Unii au fost împuşcaţi, alţii au fost deportaţi. A fost ridicată pe principiile sănătoase sovietice o nouă pătură intelectuală între Prut şi Nistru. Cu grijă, sub supraveghere permanentă, ca nu cumva să se strecoare vreo idee nepotrivită în capetele noilor intelectuali. Cei care începeau să gândească singuri dispăreau rapid de pe băncile facultăţilor. În România a fost exterminată întreaga clasă politică şi pătură intelectuală, cuvântul Basarabia era interzis în spaţiul public. Şi totuşi, după jumătate de secol de represiune totală, ideea de Basarabie românească nu a dispărut nici la Bucureşti şi nici la Chişinău. Strategii şi planificatorii imperiului trebuie să fie extrem de nemulţumiţi de rezultatul eforturilor lor de 200 de ani. Chiar şi sub regimul unei ocupaţii totale nu au reuşit să modifice esenţial românii din Basarabia.

Românilor li se reproşează de multe ori fascismul şi crimele comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Există un mic detaliu care de multe ori este trecut cu vederea: cei responsabili de crime au fost judecaţi şi pedepsiţi, iar statul român recunoaşte crimele comise în trecut. Însă în fostul imperiu sovietic situaţia este puţin diferită. Sunt cunoscute crimele comise de sovietici, se ştie în detaliu cum s-a practicat exterminarea în masă a unor categorii de oameni. Şi totuşi, nimeni nu este vinovat, nimeni nu a plătit. Dimpotrivă, simbolurile şi numele criminalilor sunt glorificate permanent.

George Damian, Timpul.md

Declanşarea războiului ruso-turc din 1806-1812 n-a fost iniţiată de Imperiul Otoman, chiar dacă şi istoriografia sovietică, şi cea rusă au susţinut că anume mazilirea domnilor Ţării Româneşti (C. Ypsilanti) şi Moldovei (Al. Moruzi) în luna august 1806, la insistenţa Franţei şi fără asentimentul Rusiei, a fost motivul principal al diferendului. Acesta a fost, însă, doar un pretext pentru expansiunea ţaristă, deoarece la 3(15) octombrie 1806 Poarta, la insistenţa diplomaţiei ruse, i-a restabilit pe principii destituiţi anterior.

În răstimp de numai opt ani (1805-1812), Rusia a purtat opt războaie: în 1805, 1806-1807 şi 1812 cu Franţa; în 1806-1812 cu Imperiul Otoman; în 1806-1813 cu Iranul; în 1807-1812 cu Anglia (care, deşi nu a înregistrat nicio confruntare militară, a adus mari prejudicii economice); în 1808-1809 - cu Suedia; în 1809 - cu Austria, dintre care ultimele cinci războaie le-a purtat concomitent.

Un fapt istoric, mai puţin analizat, este că în răstimpul doar a unui singur deceniu, cuprins între anii 1804-1814, Rusia lui Alexandru I a purtat 10 războaie, adică cu unul mai mult decât Franţa lui Napoleon. Aceste războaie ţineau Rusia într-o încordare financiară permanentă, periclitând, implicit, întreaga economie. Către 1808, deficitul bugetar a atins suma de 126 mln. ruble, iar peste un an - deja 157 mln., principala cauză fiind creşterea cheltuielilor pentru înarmare. În 1807, Ministerului Forţelor Terestre i-au fost alocate 43 mln. ruble, în 1808 pentru armată se alocă 53 mln., în 1809 - 65 mln., în 1810 - 92 mln., iar în 1811 - 114 mln. ruble.

Pentru a-i convinge pe turci să revină la „colaborarea” cu Rusia, ţarismul a recurs la un act violent de agresiune - ocuparea militară, în noiembrie-decembrie 1806, a Moldovei şi a Ţării Româneşti, pe care, după declararea oficială a războiului de către Poartă, la 24 decembrie 1806 (5.01.1807), le-a considerat ca teritorii „cucerite prin forţa armei”.

După cum mazilirea domnitorilor n-a fost unica şi principala cauză, care a determinat decizia din timp planificată a guvernului ţarist, tot aşa şi readucerea lor la cârma Principatelor n-a fost şi nici nu putea fi factorul preponderent, care să contribuie la ameliorarea raporturilor ruso-otomane, la rezolvarea tuturor chestiunilor ce ţineau de supremaţia rusă în zona Balcanilor şi a Strâmtorilor Mării Negre. Astfel, revocarea lor de către Poarta Otomană a servit doar drept motiv formal pentru introducerea armatei ţariste în Principate şi realizarea scopurilor strategice ale Imperiului Rusiei.

Guvernul ţarist, rezolvând orice problemă după principiul dreptului celui mai puternic, era atât de sigur în eficacitatea „şocului extraordinar”, încât nici nu considera dislocarea trupelor ruse în Principatele Române ca o acţiune militară îndreptată direct împotriva Porţii Otomane, ci doar „un element necesar în realizarea planului elaborat de a înclina Divanul spre o comportare mai înţeleaptă cu ajutorul măsurilor energice”. De remarcat că ocuparea militară a Principatelor corespundea recomandărilor lui A. Czartoryski, care au fost expuse de ex-ministrul Externelor în Proiectul manifestului împotriva Porţii, alcătuit la 16(28) august 1806.

Acesta a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, însă trăsătura lui principală au constituit-o nu atât operaţiile militare, cât, în mod deosebit, disputele diplomatice, inclusiv diplomaţia secretă. Este strigătoare la cer ignorarea acelor nenorociri, greutăţi, pustiiri ale Principatelor, „şi mai ales a Moldaviei” ce pătimise în acest război (M. Kogălniceanu). Conform unor calcule recente, de la 1 ianuarie 1808 şi până la 2 octombrie 1812, când trupele ruse s-au retras din Principate, numai pentru întreţinerea spitalelor militare ruseşti, Moldova а plătit 4.042.890 de lei, iar Ţara Românească - 4.047.226 de lei. În realitate, sumele au fost mult mai mari. Or, ostaşii ruşi se comportau în spitale ca nişte vandali, distrugând totul, cheltuielile de reparaţie fiind suportate iarăşi de băştinaşi. Pe lângă întreţinerea spitalelor, ruşii au impus Principatele şi la alte plăţi, şi mai împovărătoare. În 1807, bunăoară, veniturile vistieriei Moldovei au constituit 1.981.072 de lei, din care s-au cheltuit pentru armata rusă 1.399.758 de lei, adică 70,7% din total. Din 1805 şi până în 1811, mărimea impozitelor а crescut de două-trei ori, în unele cazuri chiar de patru ori.

Destinul celor două Principate în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 a fost permanent unul din factorii importanţi ai raporturilor internaţionale vizând alianţele politice şi militare ale Rusiei, Austriei, Franţei şi altor state. Războiul, declanşat în toamna anului 1806, care a însemnat dezastru pentru Principate, poate fi împărţit în trei perioade:

● I perioadă - de la trecerea Nistrului în luna noiembrie 1806 a armatei ruse a lui I. Michelson şi până la încheierea armistiţiului de la Slobozia (august 1807). În această perioadă, armata rusă, ce număra un efectiv de 33000 de oameni, a ocupat fără lupte cetăţile Hotin, Bender, Akkerman, adică tot teritoriul dintre Nistru şi Dunăre, cu excepţia unor puternice cetăţi de pe Dunăre (Ismail, Brăila ş.a.). C. Ypsilanti, venind la 15(27) decembrie 1806, împreună cu trupele ţariste la Bucureşti, a adresat o circulară către ispravnici, vestindu-i că a sosit ca „Domn amândurora Ţărilor Moldova şi Valahia”. Domnul Moldovei Al. Moruzi rămăsese fidel Porţii şi se retrăsese peste Dunăre, astfel încât autoritatea lui C. Ypsilanti se răsfrângea asupra ambelor Principate, însă acest principe fanariot nu se bucura de susţinerea boierimii locale şi intrase în conflict cu generalul rus Miloradovici.

● A II-a perioadă - armistiţiul de la Slobozia (august 1807 - primăvara 1809). În perioada nominalizată, reieşind din stipulaţiile Tratatului de la Tilsit (1807), prin medierea diplomaţiei franceze, s-a încheiat la 12(24) august 1807 armistiţiul de la Slobozia, conform căruia armatele părţilor beligerante urmau să fie evacuate din Principate. Alexandru I, fiind hotărât să-şi stabilească frontiera imperiului pe linia Dunării, nu şi-a retras trupele, iar la 17 februarie 1808 l-a destituit definitiv pe C. Ypsilanti din scaunul Principatelor.

● A III-a perioadă - de la reînceperea ostilităţilor militare în primăvara anului 1809 şi până la semnarea păcii în luna mai 1812. Pe parcursul acestei perioade, pretenţiile teritoriale ale Rusiei, care cerea Dunărea drept hotar, se loveau de rezistenţa diplomatică a otomanilor. Marele vizir i-a ripostat lui M. I. Kutuzov: „Vă dau Prutul, nimic mai mult; Prutul ori războiul”. Kutuzov a reuşit în 1811 să schimbe raportul de forţe în favoarea Rusiei, repurtând cu forţe numeric inferioare victoria de la Rusciuk (22 iunie /4iulie 1811), ulterior încercuind trupele otomane în lagărul lor de la Slobozia, de pe malul stâng al Dunării (la 23 noiembrie ele au capitulat).
Cât de prost mergeau treburile în armata ţaristă ne vorbeşte şi faptul că în aceşti şase ani de război s-au succedat şapte comandanţi-şefi ai Armatei Dunărene („Moldavskaia armiia”), dintre care doi au fost comandanţi interimari (cel de-al optulea - P. V. Ciceagov - a preluat postul de comandant-şef de la M. I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace).

Moldova nu era subiectul, ci obiectul politicii europene

Principatul Moldovei, fiind vasal Porţii Otomane, sub regimul turco-fanariot, a fost exclus la acea etapă decisivă din procesul soluţionării diferendului ruso-otoman şi a chestiunilor legate de raporturile internaţionale. Ambele principatele, puse în disputa diplomatică de la Tilsit şi Erfurt (1807-1808) ca piese de schimb, care erau cucerite cu forţa armei în cadrul diferendului militar dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, mai urmau a fi anexate de jure, la masa tratativelor ruso-otomane. „Uşurarea însă şi răsplătirea la încheierea păcii de Bucureşti - după cum scria M. Kogălniceanu - fu luarea a jumătate de Moldova de către acea putere protectriţă, pentru care românii s-au… jertfit în atâtea rânduri”.

Concluzia generală, ce poate fi trasă din experienţa conflictelor ce s-au derulat pe teritoriul ţărilor noastre este că nu poate veni „binele” cu ajutorul răului şi n-are sorţi de izbândă acel popor care mizează doar pe ajutorul din afară. Eminescu, pe bună dreptate, considera că Deviza noastră trebuie să fie: „a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sunt nevoiţi să ţie cu noi; netemându-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora, generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică”.

Autor: Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar,
cercet. şt. coord. la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM

Sursa: www.1812.md

Raportul nazist despre România are multe erori, dar şi multe observaţii corecte. „Spaţiul colonial”, de care vorbeşte, „care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare”, era constituit în state independente încă din 1330 (Ţara Românească) şi 1359 (Moldova). Autorul raportului nu ştie nimic despre asta, şi nici despre momentele de glorie europeană ale unor domnitori români. Cunoaşte în schimb foarte bine istoria Ţărilor Române de la 1710 încoace (începutul perioadei fanariote) şi pe această cunoaştere îşi fundamentează toată analiza. Sub această rezervă, raportul are o importanţă documentară incontestabilă şi scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari.

Potrivit Centrului Informației Publice de la Chișinău, incredibila înțelegere ar fi avut loc în cel mai mare oraș vinicol subteran din lume, cel de la Mileștii Mici (Republica Moldova), pe 21 ianuarie 2005.

„La un pahar de vin bun, cu muzică bună și cu sufletul deschis, am stabilit împreună cu Vladimir Voronin că vom lega viitorul țărilor noastre, la fel cum a fost legat trecutul nostru”, se arată într-un mesaj semnat de Traian Băsescu, care se mai păstrează în cartea de oaspeți din Galeriile subterane Mileștii Mici.

Sursa: Adevarul - Moldova

Programul „ Festivalului ASEBasarabia  2012! “ :

Marți, în dimineața zilei de 27 martie 2012, tinerii voluntari din cadrul Asociației Studenților și Elevilor Basarabeni vor merge la  „Mănăstirea Cernica”, pentru a depune coroane la  „ Mormântul Sfatului Țării “ cu scopul de a comemora amintirea celor ce au pus baza procesului de formare a„ României Mari”.

Miercuri, 28 martie 2012, Festivalul continuă cu organizarea Conferinței “Imagini în oglindă - Basarabia atunci și acum”.Conferința va avea loc începând cu ora 13:00, în incinta“Muzeului Municipiului București - Palatul Șuțu“, B-dul  I.C. Bratianu  nr.2, sector 3.

Pe lista de invitați ai întrunirii se regăsesc: Gheorghe Cucoș - Consulul Republicii Moldova în România, Viorel Badea - senator Parlamentul României, Cristian Rizea - deputat Parlamentul României, Ion Poenaru - Președinte Uniunea Națională a Studenților din România,Mircea Druc - ex-Priministru al RSSM, prof.dr. Dorin Cimpoeșu - autor de carte, prof.dr. Radu Baltașiu - Directorul Centrului European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române,Doru Braia - Prezentator TV, Vasile Ernu - scriitor și jurnalist.

Joi, 29 martie 2012, tinerii voluntari din cadrul Asociației Studenților și Elevilor Basarabeni vă invită la o proieție de film românesc începând cu ora 19.00, în incinta Casei de Cultură a Studenților, Calea Plevnei 61, sect.1, București.

Vineri, 30 martie 2012, la închiderea oficială a ” Festivalului ASEBasarabia 2012″ ASEB  vă invită la cea mai tare petrecere a weekend-ului - “HORA UNIRII PARTY”. Evenimentul va avea loc începând cu ora 22:30, în Blue Night Club din București. Prețul de acces în club - 5 lei. Detalii și rezervări mese: 0761.367.430.

A.S.E.B. (Asociația Studenților și Elevilor Basarabeni) a fost înființată în date de 22 mai 2009, la inițiativa unor tineri Basarabeni din București, cu scopul de-a asigura și promova respectarea drepturilor și libertăților studenților și elevilor Basarabeni din centrul educațional București.

Sursa: infoprut.ro cu referire la aseb.ro

Discutia dintre cei doi sefi de stat a avut loc la scurt timp dupa confirmarea alegerii lui Nicolae Timofti in functia suprema in Moldova. Traian Basescu i-a adresat acestuia urari de succes in indeplinirea mandatului si l-a asigurat de sprijinul sau deplin pentru continuarea proceselor de reforma interna si de apropiere de Uniunea Europeana.

Preseidntele roman a remarcat importanta majora a alegerii Presedintelui in Republica Moldova, care a permis depasirea impasului institutional generat in ultimii 3 ani, felicitand si clasa politica de la Chisinau pentru acordul exprimat vineri in Parlament.

In acelasi timp, Ministerul Afacerilor Externe al Romaniei a salutat rezultatul alegerilor prezidentiale, apreciind ca aceasta reusita este un moment important in evolutia institutionala si in confirmarea vocatiei europene si democratice a acestei tari.

“Alegerea, in functia de sef al statului, a candidatului Aliantei pentru Integrare Europeana, Nicolae Timofti, reprezinta o garantie a continuarii proceselor interne de reforma si a angajamentelor asumate in relatia cu Uniunea Europeana”, se arata intr-un comunicat MAE remis redactiei Ziare.com.

Romania reitereaza sustinerea pentru parcursul european al Republicii Moldova si isi exprima speranta ca eforturile clasei politice de la Chisinau vor conduce la finalizarea reformelor necesare atingerii obiectivelor europene in folosul tuturor cetatenilor acestui stat.

La randul sau, Partidul National Liberal a salutat alegerea lui Nicolae Timofti, dupa trei ani de criza.

“Votul dat astazi de parlamentarii de la Chisinau ofera Republicii Moldova
sansa de a avansa pe calea reformelor statului si a integrarii europene si
pune astfel capat crizei constitutionale care s-a instalat incepand cu 2009″, se arata in comunicatul PNL, remis Ziare.com.

Monica Macovei, presedinte al Delegatiei la Comisia parlamentara de cooperare UE - Republica Moldova, l-a felicitat, intr-un comunicat, pe Nicolae Timofti, apreciind ca este un “moment asteptat de toti politicienii europeni”.

“Republica Moldova este prima dintre tarile din Parteneriatul estic care
negociaza inceperea procesului de aderare la Uniunea Europeana care si-a indeplinit conditiile cerute de UE si, de aceea, este data mereu ca exemplu. Republica Moldova trebuie sa continue masurile de reforma - in politica, administratie, justitie etc - si, mai important, sa le puna in practica. Am incredere ca Alianta pentru Integrare Europeana si partenerii sai vor continua sa adopte masurile cerute pentru ca Republica Moldova sa se alature cat mai repede Uniunii Europene si pentru asta are toata sustinerea noastra”, sustine Monica Macovei.

Presedintele Comisiei de Politica Externa din Senat, Titus Corlatean, a declarat ca saluta alegerea lui Nicolae Timofti in functia de presedinte al Republicii Moldova, adaugand ca este “un magistrat respectat, de o tinuta profesionala si o probitate morala deosebite”.

“Este un moment politic important, care confirma directia proeuropeana a Republicii Moldova, care va oferi stabilitate actualei guvernari a Aliantei pentru Integrare Europeana si continuitate demersurilor de reforme interne si de apropiere de UE pe care acest guvern al AIE le desfasoara”, a precizat Titus Corlatean.

Si presedintele Comisiei de Politica Externa din Camera Deputatilor, Atilla Korodi, a apreciat ca alegerea unui presedinte la Chisinau este imbucuratoare, punand capat unei perioade “cu multe incertitudini si cu multe momente critice pentru democratia din Republica Moldova”.

Acesta a spus ca “odata cu alegerea unui presedinte care sa-si asume destinul proeuropean al Republicii Moldova vor putea sa se continue reformele proeuropene. Ceea ce inseamna si o apropiere de ceea ce reprezinta Romania, ca stat membru UE, si de ceea ce reprezinta UE, ca institutie care militeaza pentru democratie larga si o rezolvare cat mai grabnica a problemelor inghetate, respectiv a situatiei din Transnistria”.
Sursa: Ziare.com

Scurtă istorie personală a unei cunoscute actriţe: de la deportări, separări şi frică, la comedie din plin şi iubiri fără termen de garanţie. Doamnelor şi domnilor, iat-o pe Stela Popescu!

În bucătăria Stelei Popescu sunt aşezate simetric, pe rafturile ce fac înconjurul încăperii, zeci de căni, cănuţe şi farfurioare în aceleaşi culori, cu acelaşi model. Lumea îi zice că „e prea mult”, că e prea încărcată casa, dar pe ea nu o deranjează din cale afară. Poate că sunt toate la fel, dar nu poate arunca nimic. Când stă aici, singură într-o casă mare şi cochetă, îi place să privească în jur, la zecile de poze, cadouri şi amintiri de la admiratori. Telefonul îi sună continuu, spectacole sunt de „nu le poate duce”, după cum recunoaşte şi ea, dar cât timp stă aici, în casa asta, e pur şi simplu singură printre amintiri.

Stela Popescu nu s-a machiat astăzi. Zice că n-a mai avut timp şi nici chef foarte mare, după ce s-a întors în miez de noapte de la un spectacol din Ploieşti. „Ce spectacol, ce spectacol!”, exclamă actriţa, într-o notă teatrală demnă de un film american vechi. Ne uităm la ea şi parcă nu ştim cum să începem. Ce s-o întrebi mai întâi? Ne scuteşte de efort, povestindu-ne câteva minute bune despre frigiderul stricat ieri.

Un dezastru, s-a chinuit să care altul, nou, şi acum caută disperată un reparator, să poată salva obiectul stricat măcar pentru fiica sa. Râdem cu poftă, râde şi ea, după care facem prezentările oficiale. Noi o să-i zicem „doamna Popescu”, că aşa se cade. Ea o să ne spună „copii”. Că aşa-i frumos. Şi încearcă un test: „Ia să vedem, copii, de unde şi cum să începem povestea?”.

„Weekend Adevărul”: Cel din poză, de lângă dumneavoastră, este tatăl, nu?

Stela Popescu: Da, e tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească!

Ştim că l-aţi pierdut temporar, în copilărie, „confiscat” de către sovietici. Câţi ani aveaţi când s-a întâmplat?

Aveam 5 ani. Tata a fost deportat în Siberia în 1940. Ruşii au avut un sistem foarte inteligent de a ocupa Basarabia. Au luat într-o noapte tot ce era intelectual, bărbaţi în special, şi i-au dus direct, în vagoane, la Vladivostok. Şi au adus în loc tot ce se chema funcţionar rus. Şi din clipa aceea, în Basarabia erai obligat să vorbeşti ruseşte. Dar basarabenii nu vorbeau ruseşte, dragii mei. Poate undeva jos, la Balta Albă, unde erau lipoveni, poate undeva spre Cernăuţi, unde erau influenţaţi de ucraineni. Dar la noi, în regiunea Chişinău, Orhei, nu ştiam ruseşte o vorbă. Într-o noapte, dacă aveai treabă undeva, poliţie, primărie, trebuia să înveţi ruseşte. După câţiva ani, toată lumea vorbea ruseşte, n-avea încotro. Mama mea, care era învăţătoare, memora noaptea lecţia în ruseşte şi a doua zi o preda copiilor.

Vă scria, aţi mai ţinut cumva legătura cu tatăl în perioada detenţiei?

Tata a scris 18 ani şi n-am primit nicio scrisoare de la el. Toate scrisorile se adunau de către autorităţi şi le dădeau foc în apropiere, într-un şant. Pe el l-au dus la capătul pământului, în Siberia. Le-au dat conserve şi topoare şi le-au zis să-şi facă barăci. Stomacul tatei era ca fierul când l-am reîntâlnit, de la atâtea lemne tăiate. A mâncat rădăcini de copaci, a scăpat cu viaţă, deşi se omorau între ei. Îmi povestea tata că, până şi-au construit barăci, făceau seara un foc mare şi se adunau în jurul lui. Unul mai băga cuţitul în altu’ ca să se apropie de foc, altu’ îngheţa la marginea cercului… Erau nişte lucruri inumane. Şi el a rezistat.

Alături de Gabi Luncă şi soţul acesteia, Ion Onoriu

Când a fost eliberat?

În 1958. S-a dus în satul de unde era mama lui. Aici a stat alţi 19 ani, profesând ca învăţător la o şcoală. N-avea voie să părăsească Basarabia. Eu cu mama eram deja în România şi pe atunci nici nu aveai voie să te duci în vizită acolo, decât prin excursii. Plus că nu era deloc avantajos să recunoşti că eşti basarabean. Dar până la urmă am reuşit. Am luat o excursie ONT, Chişinău-Kiev-Moscova şi înapoi. Apucai să stai trei zile la Chişinău şi a fost suficient să-l revăd.

Şi de atunci v-aţi întâlnit ocazional.

Da, până în 1977, când l-am adus în România. Legea cerea ca el să fie pensionat pentru a pleca din Basarabia. Asta s-a întâmplat în 1975, iar timp de doi ani am făcut cereri de reîntregire a familiei către Marea Adunare Naţională, eu la Bucureşti, el la Moscova. A trăit până la 91 de ani, cu toată aventura din Siberia. Ca să moară de la o operaţie de bilă, pentru că nu l-au îngrijit bine la spital.

Suntem curioşi cum poate explica o mamă fetei de 5 ani ce s-a întâmplat cu tata.

Mama nu mi-a explicat nimic. Am înţeles perfect. Mama era o femeie foarte puternică, ea nu plângea niciodată. Când plângea, râdea de fapt. N-ai văzut aşa ceva. Pentru că era puternică şi nu voia să plângă. Nici n-a încercat să-mi inducă ideea asta dramatică, „Vai, ce nenorocire, nu-l mai avem pe tata”, ci „Gata, facem, dregem!”. Mama era extrem de optimistă. Asta a făcut ca eu să nu simt lipsa tatălui. Asta era situaţia, nu aveai încotro. Trebuia să mergi mai departe.

Mama dumneavoastră era o persoană aspră sau mai degrabă una riguroasă?

Riguroasă, da. Ăsta e cuvântul. M-a crescut mai… rezervată. Nu exista să mă pupe, să se pisicească pe lângă mine. Îi era teamă să nu mi-o iau în cap. În schimb, era obsedată de educaţia mea. Vă spun o întâmplare. Eram la grădiniţă, în satul în care m-am şi născut, Slobozia Hodorogea. În jur era zăpadă, erau câini pe stradă… „Ti duci la grădiniţî”. 6 ani aveam. Eu, „nu, că-i zăpadă”. M-a luat de o aripă şi m-a dus direct la grădiniţă, unde era numai educatoarea. Nimeni nu adusese copiii. Învăţătoarea i-a zis mamei că-i nebună. „S-învieţe că e diminiaţă şî ia trebui să se ducă la grădiniţî!”. Şi îmi aduc aminte că în ziua aia am învăţat să fac pe hârtie un pui. Mi-a desenat învăţătoarea un pui pe carton. Am spart un ou, am pus albuş pe hârtie, pe post de lipici, am adăugat nişte mălai şi a ieşit un puişor splendid. I-am adăugat un ochi albastru şi ciocul roşu. Deci ziua aia n-am să o uit niciodată. Mama avea un fel de asprime, dacă vrei, dar în favoarea copilului. Am adorat-o pe mama.

“Mama era extrem de optimistă. Asta a făcut ca eu să nu simt lipsa tatălui. ”

“Tata a trăit până la 91 de ani, cu toată aventura din Siberia. Ca să moară de la o operaţie de bilă, în România.”

„Două linguri, două furculiţe, o faţă de pernă…”

Plecarea în România a fost premeditată sau, pur şi simplu, ajunsă la capătul răbdării, mama dumnevoastră a decis să fugiţi din Basarabia?

Nu, nu, n-a fost chiar pe fugă. Am decis să fugim în România pentru că era un moment bun. N-am venit la întâmplare. Antonescu dăduse un decret naţional prin care cei din Basarabia care doreau să vină în ţară primeau casă şi un loc de muncă. A însemnat enorm. M-am urcat cu mama într-un vagon, cu un geamantan şi o sacoşă, şi am venit în România.

O actriţă în mediul natural: pe scenă

Un geamantan? Şi restul lucrurilor?

Le-am lăsat în urmă. Aveam două linguri, două furculiţe, o faţă de pernă, ce altceva? Ce puteai să iei, ce să cari? Îţi dai seama ce era? ‘44, război… Să pleci cu un copil în braţe. Şi cu o lădiţă. Ceva îngrozitor, mai ales pentru o femeie. Pentru că femeile nu erau învăţate să fie atât de luptătoare. Femeia era încă ocrotită de bărbat, era slabă, se spunea atunci. Aşa era aşezarea lumii.

Cum a fost primirea în România? Nu una fantastică, bănuiesc, date fiind vremurile…

Nu, nu fantastică (n.r. -râde). În România am ajuns mai întâi lângă Sibiu, într-un sat, Slimnic. Sigur că era un decret, dar nou-veniţii ar fi trebuit să ocupe o parte din camerele celor care aveau casă. Cui să-i convină aşa ceva? Cam la o lună de la venirea noastră, săsoaica la care stăteam a tăiat porcul. Şi mama i-a zis: „Vinde-mi şi mie vreo două kilograme de carne”. Şi i-a răspuns: „N-am carne de vânzare. De ce n-ai stat la tine acasă? Nu te-am rugat eu să vii aici”. Mama i-a spus: „Să nu dea Dumnezeu să afli de ce am plecat de acasă”. Măi, copii, şi n-a trecut o lună şi jumătate şi au venit ruşii. Şi au luat toţi tinerii din sat. Toţi. I-au adunat la şcoală, ca pe nişte recruţi, şi i-au dus direct în Donbas, la cărbuni. Săsoaica avea două fete superbe. I le-au luat pe amândouă. Cine plângea apoi pe umărul mamei? Doamne, a fost o tragedie îngrozitoare!

Datorită carierei sale, Stela Popescu a primit o stea pe „Hall of Fame”-ul românesc în decembrie anul trecut Foto: ARHIVĂ PERSONALĂ

În acei ani, statul român planifica retrimiterea în Basarabia a tuturor celor fugiţi în timpul războiului.

Sigur că da. Când mama a simţit că vom fi trimişi înapoi, ceea ce însemna automat Siberia, a făcut o căsătorie de convenţie. Un bărbat foarte cumsecade, care lucra la CFR. Şi mai important, mă acceptase pe mine. Aşa am scăpat de trimiterea înapoi în Basarabia.

Aşa aţi ajuns la Bucureşti?

Da, şi am stat aici vreo doi ani. Asta la prima debarcare. Începuse foametea, aşa că ai mei au decis să plece la Braşov. Ardealul o ducea mult mai bine, iar domnul, tatăl meu vitreg, avea rude la Făgăraş. Şi să vedeţi… Mama, care era învăţătoare, da?, a construit o casă. Şi a închiriat lângă un pământ de 400 de metri pătraţi. Îl săpa singură şi avea, în fiecare an, castraveţi, roşii, porumb, că-i plăcea porumbul fiert, cartofi… Creştea raţe, creştea porc. Se odihnea 20 de minute, după ce se întorcea de la şcoală, şi apoi se apuca de muncă, în curte.

Să înţelegem că aţi trecut mult mai uşor decât alţii prin perioada de foamete.

O, da, categoric! Păi, copii, mama a învăţat până şi să taie porcul. La noi în Basarabia nu exista aşa ceva. Făcea cârnaţi, punea carnea în untură. Nu a existat o zi să nu am de mâncare. Cum prindea o pâine, o usca. Şi aveam o ladă mare pe care o umplea cu pesmet. Nu ne-a lipsit pâinea niciodată. Pâinea nu trebuie să lipsească din alimentaţia umană. Să încercaţi! Nicio mâncare n-are gust fără o bucăţică de pâine.

Stela Popescu, alături de Gică Petrescu

Trei ani cu capul ras şi în bătaia soarelui

Haideţi să deschidem subiectul „teatru”. Cum a fost primul contact cu Facultatea de Teatru?

Am făcut toată şcoala la Braşov şi liceul tot acolo, după care, în 1954, m-am întors la Bucureşti, pentru facultate. Mai exact am dat la Facultatea de Teatru şi am căzut cu brio. Eram din provincie, nu ştiam să mă îmbrac, cu părul vraişte, ziceai că-s smulsă de gâşte. Eram un băieţoi. Aşa a fost firea mea, până pe la 20 de ani.

Nu s-ar zice, privind fotografiile dumneavoastră din tinereţe…

Ei da, asta-i bună! Mama m-a ţinut până la vreo 12 ani rasă în cap. Şi asta pentru că la 5 ani, când eram în Basarabia, m-a muşcat de creştet un păianjen otrăvitor. Şi în două zile am avut în creştet asta (n.r. - apucă un castronel de pe masă). Aşa un buboi. Au vrut să scoată puroiul de acolo. Mama era disperată, că o să rămân tâmpită. Am ajuns la spital în timpul războiului. N-aveau tifoane sterilizate, n-aveau nimic, era jale acolo. Şi fierbeau tifoanele de la răniţi şi le foloseau pe ceilalţi. Probabil din cauza asta mi s-a umplut capul de bube. Pe atunci, soarele era socotit marele vindecător al omenirii. Pe urmă s-a aflat că nu-i chiar aşa (n.r. -râde). Iar mama m-a ras în cap, timp de trei ani, de când dădea vara, pe la 1 mai, şi mă ţinea aşa până îmi creştea părul în anul următor.

Şi o lăsaţi să-şi facă de cap?

Îţi dai seama cum mă simţeam la sat, când toate săsoaicele apăreau duminica având toate cozile alea blonde, cu funde, cu mărţişoare în piept, veneau băieţii să le stropească, cum e tradiţia în Ardeal… Şi eu rasă-n cap! Dar nici aşa nu m-am supărat pe mama. Greu mă lăsam rasă. Mă lua, mă baga între picioare şi rrrrrr, aşa mă tundea.

Cele mai frumoase picioare pe care nu le-a văzut România

„Weekend Adevărul”: Cum aţi ajuns în Bucureşti?

Stela Popescu: Am venit la Bucureşti la facultate, dar am căzut la examen frumos de tot. E, atunci era o lege. Dacă picai la proba practică - la actorie, la desen -, aveai posibilitatea de a merge la altă facultate fără examen, însă numai acolo unde erau locuri libere. Păi unde erau locuri libere? La Facultatea de Limbă Rusă! Am stat acolo un an şi jumătate şi am plecat.

Fotografie cu mama actriţei

Unde aţi plecat?

Era o formaţie de teatru a Ministerului de Interne care urmărea educarea grănicerilor - patriotism, chestii. Au făcut un teatru cu actori profesionişti, dar voiau şi tineri. Am dat examen cu Dumitru Furdui (n.r. - celebrul actor care a murit în circumstanţe neclare, căzând de la etajul 8 al apartamentului în care locuia), care fusese dat afară din facultate în ‘56, după Revoluţia din Ungaria. Am intrat şi am jucat acolo cam un an şi jumătate.

Unde aveau loc spectacolele?

Pe graniţă. Dădeau şi în Bucureşti, la sala MAI-ului, dar mai mult eram în turnee. Eram îmbrăcaţi militar, cu veston, cu fustă kaki, cu cizme, cu căciulă şi cu manta. Mergeam cu trenuri speciale în care făceam tot turneul, chiar dacă ţinea 30 de zile. Erau trenuri de clasa I, scaunele de jos se trăgeau puţin şi se făceau paturi. În cabina aceasta era casa ta. Eu stăteam cu o fostă cântăreaţă de muzică populară bătrână. Ne-aduceam perdeluţă, ne-aduceam feţişoară de masă. Chiar aveam vagon restaurant al nostru! Erau turnee frumoase, eram tineri, nu simţeam frigul. Asta m-a călit.

A fost o perioadă de formare…

Da, evident. Locuiam în Bucureşti, deci, de doi ani. Asta a însemnat să vezi teatru seară de seară aproape. Pe noi ne lăsa gratuit. Atunci am văzut cei mai mari artişti ai României: Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, Dina Cocea, Tanţi Cocea, Liviu Ciulei, oho!, ce actori! Nu pătrundeau cei fără talent, îi scotea centrifuga afară. Ca pe autostradă - ştii cum te scoate afară dacă nu iei culoarul. Juca cine avea talent! Când s-a înfiinţat televiziunea în ‘57 n-au jucat decât cei buni! N-a existat să intre una doar pentru că e frumoasă!

Păi dumneavoastră sunteţi excepţia: sunteţi frumoasă şi aţi intrat în televiziune..

Ştiţi cum am avut eu noroc cu televiziunea? M-au chemat acolo - eu eram gagică mişto, să ştiţi!, subţirică, dansam, cântam, aveam şi un soi de optimism permanent care place - şi era preşedinte unul Topor, care era ochiul limpede, să nu scape ceva! E, m-au chemat de vreo două ori, dar de fiecare dată când venea o fată tânără pe acolo, toţi se fereau, să nu cumva să fie bănuiţi… Într-o seară, după un spectacol, imediat a sunat Topor. Toţi au îngheţat. „Mă, cine e asta care a prezentat?” „E studentă la Teatru, în anul II, ştiţi, Stela Popescu.” „S-o mai chemaţi, că-i foarte bună!” Din clipa aia am avut undă verde…

Stela împreună cu tatăl ei natural

Era o conduită…

Acum toate fetele îşi ridică fustele-n cap, spun cu câţi s-au regulat, aşa ceva nu exista. Chiar dacă o făcea, nu povestea, era ruşine. Un băiat dacă vedea asta n-o mai plăcea.

Primeaţi scrisori de la admiratori?

Primul show pe care l-am făcut cu Bănică a fost rezultatul scrisorilor din ţară. La noi nu prea se făceau show-uri, de când a venit Ceauşescu nu era voie. Tot ce se chema actor, muzicant, artist nu trebuia să fie singur. Trebuia să mai fii cu cineva. Datorită acestor scrisori care tot veneau din ţară - şi să ştiţi că nu exista o reclamă! -, Tudor Vornicu a venit la bărbatu-meu (n.r. - Mihai Maximilian) acasă şi a spus că trebuie să scrie un text pentru mine şi să găsească un bărbat. Bănică era en vogue. Făcuse două cântece, „Gioconda se mărită” şi „Vă rog să-mi acordaţi”, şi explodase! În plus, era un actor foarte bun, nu semăna cu nimeni. Bănică avea o delicateţe pe care n-ai fi crezut-o. Avea o fineţe, o eleganţă pe scenă…

Se poate face o comparaţie între el şi Ştefan Bănică Jr.?

Ştefănel este mult mai muzical, el aici a demonstrat şi calitate, şi multă voinţă, pricepere, e ambiţios. Eu îl admir pe Ştefănel, s-a ridicat teribil.

Cum aţi ajuns, deci, să formaţi cuplul cu Ştefan Bănică?

Eu tot jucam cu Iurie Darie, la Teatrul de Comedie, „Steaua fără nume”. Am vrut să-l luăm pe Iurie Darie, era fermecător, era frumos, actor de film, era vedetă! L-am chemat pe Iura şi i-a fost frică, pentru că nu prea făcuse divertisment. „Nu, că trebuie să dansăm, că trebuie să cântăm, că durează”, a spus şi a renunţat. Mai târziu mi-a spus: „Prost am fost!”. Atunci regizoarea Sanda Manu l-a propus pe Ştefan Bănică. Şi aşa a rămas. A scris bărbatu-meu un show de 45 de minute - primul show aşa lung din istoria Televiziunii Române! Asta era în 1972.

Cum au fost reacţiie?

A doua zi dimineaţa nu se mai putea trăi de telefoane! Toate casele de cultură, din toată ţara, ne invitau să jucăm la ei. Asta, deci, datorită lui Tudor Vornicu.

Aţi avut, bănuim, şi controverse cu el…

Începuse să se poarte fustele mini. Eu am avut picioare frumoase toată viaţa şi pe mine nu m-a lăsat cu rochie scurtă. „Dă-o dracului de treabă, Tudor, c-o să mor şi n-o să ştie România c-am avut picioare frumoase!” Mi-a zis: „Taci din gură, vrei să te vadă vreo tarbă (n.r. - femeie uşoară) care stă în fotoliul de la CC şi să zică «Ce-i cu asta cu cracii goi?»”. Noi am avut mare noroc cu Tudor. El a făcut pentru televiziune enorm, datorită curajului şi inteligenţei. Pe urmă, era foarte harnic. Într-o dimineaţă, făceam un fel de „cooking show” (n.r. - spectacol de gătit). A venit la mine şi m-a întrebat: „Ai tot ce-ţi trebuie?” „Trebuie să-mi mai aducă două ouă din recuzită.” Ce crezi? S-a dus la magazinul din colţ şi mi-a adus două ouă el!

Stela Popescu a format celebrul duet cu Ştefan Bănică din 1971 până în 1979  Foto: ARHIVĂ PERSONALĂ

“Viaţa astea devine prea înghesuită. Vrem să avem de toate, dar ca să avem de toate, trebuie să muncim foarte mult, vrem şi noi maşină, devine stresant!”
Stela Popescu actriţă

„Mâine, dacă nu mai joc, mai am o mie de lucruri de făcut! “

Duetul cu Arşinel cum a început?

Intraseră teatrele în autofinanţare, deci trebuia să lucreze foarte mult ca să-şi facă salariile. A trebuit să renunţ la colaborarea cu Bănică, pentru că eram din teatre diferite, era nevoie să se pună de acord. Atunci am început cu Arşinel. El făcuse ceva mai puţină televiziune decât mine - eu sunt şi mai mare decât el cu vreo patru ani.

Senzaţia tuturor…

E că sunt soţia lui. Şi că există o chimie, e ceva special, ca meserie.Da, el e foarte serios la treabă şi eu la fel. Mă mai roagă reporteri ca voi: „Spuneţi o întâmplare haioasă”. Îmi vine să râd! Păi, ce e aia întâmplare haioasă când tu munceşti? Trebuie să râdă publicul, nu să ne batem noi joc de noi.

Se mai fac şi farse în teatru…

Nu se mai fac de mult timp, băieţi! Tu trebuie să fii foarte serios, să-ţi urmăreşti scopul. Eu şi Arşinel ne-am întâlnit, mai degrabă, din dragoste de teatru. În pus, am avut un educator excepţional, Puişor (n.r. - Mihai Maximilian), care nici măcar nu ne certa! Dacă ceva nu mergea cum ar fi trebuit numai se uita la noi urât. Atât! Era destul, ne crăpa obrazul de ruşine!

S-a schimbat ceva în profesia dumneavoastră după Revoluţie?

Ne-am speriat puţin, deşi aveam un autor care fusese mereu anticomunist. Şi atunci ştiam că el va scrie în continuare. Ne-am îngrijorat, ne-am pus întrebări. Dar, de la Revoluţie până acum, eu joc de nu mai respir.

Se tot spune că valorile adevărate au fost înlocuite….

Discuţiile astea se tot repetă pentru că este prea mare avalanşa de non-valori. Noi cu divertismentul am avut o şansă în plus. Plus că am avut texte bune şi, foarte important, legate de viaţa oamenilor. Avalanşa asta din media nici măcar nu ştiu dacă e non-valoare. E altceva. Asta cu fetele buzate, asta e altceva. Tinerei generaţii în divertisment cred că-i lipseşte educaţia. Măsura. Şi asta nu o au pentru că totul în jurul lor este aşa. Totul s-a schimbat, toată lumea îşi permite orice. Să înjuri e foarte simplu. Mai ales la români, unde înjurătura e aproape un prilej de simpatie, „Vai ce drăguţ e ăsta, ai văzut ce liber la gură e?”. Şi asta e o consecinţă a anilor de comunism. Acea lipsă de normalitate pe care am  trăit-o atunci se vede ca şi consecinţă acum. Ăsta e omul nou al comunismului.

Vă deranjează că imaginea dumneavoastră mai este şi disociată de teatru, în schimbul reclamelor?

Nu e o dramă. Publicul nu e educat în acest stil. Actorii fac reclame, asta nu e o problemă. Eu, până la ultima reclamă, n-am mai făcut decât la Wiesana acum 20 de ani. M-am speriat atunci.

Aţi avut reacţii negative?

Mă striga lumea pe stradă „Wiesana”!

Dar astăzi vă opreşte lumea pe stradă? Ce vă zice?

„Vai, doamnă, sunteţi mai frumoasă ca la televizor!” Nu e o laudă, dar televiziunea este arta luminii şi dacă nu ştii să pui lumina poţi să arăţi nasol de tot sau să se vadă tot ce nu trebuie să se vadă. Tot ce e în media se face acum în grabă.

Cum vi se mare filmul românesc de astăzi?

Sunt proiecte mici, proiecte personale, de autor. Nu întâmplător sunt băgate în seamă, pentru că toate sunt bune. Nu se mai fac filme de anvergură, e adevărat, pentru că nu mai sunt bani. Dar au efect. Mie mi-a plăcut filmul lui Mungiu, „4,3,2″. Eu am înţeles din el ceva ce el nici n-a mărturisit. Mie mi se pare că filmul aduce, de fapt, o mare speranţă, că încă mai există posibilitatea de a te sacrifica pentru altcineva fără vreun fel de interes. E, acest lucru mi s-a părut senzaţional! Dragostea faţă de aproape mi se pare că începe să dispară încet-încet. Asta începe să ne apropie de lumea de dincolo, unde oamenii n-au prieteni. Le e frică să cheme pe cineva acasă, le e frică să trăiască altăuri de un bărbat, că dacă e ucigaş sau drogat? Asta este lumea capitalistă. Vine cu neajunsurile ei, dar eu prefer asta.

Aţi schimba azi dacă aţi putea?

Aş fi mai selectivă cu mine, acum 25-30 de ani nu credeam în mine…

Sunteţi fericită, doamna Popescu?

Da! Îmi lipseşte foarte tare soţul meu, pentru că noi eram dincolo de soţ şi soţie. Făceam aceeaşi profesie, aveam încredere unul în celălalt. El mi-a spus odată: „Niciodată să nu crezi că îmi datorezi ceva. Tu ai fi fost mare artistă chiar dacă nu existam eu!”. Eu îi spuneam: „De ce lumea nu ştie că tu scrii toate textele astea?”. „Nu trebuie să ştie!” El venea la fiecare spectacol şi urmărea poante pe care le introducea special, foarte ascunse. Şi urmărea să vadă cum reacţionează publicul. Avea o satisfacţie nebună când se prindeau.

Vă e teamă de moarte?

Mama mea nu se văita niciodată, nici înainte să se ducă. Atât spunea: „Tare rău îmi pare!”. Mie îmi vine să spun acelaşi lucru, că am atâtea de făcut. Mâine, dacă nu mai joc, mai am o mie de lucruri de făcut!

“Am mai făcut reclamă la margarină acum 20 de ani. Mă striga lumea pe stradă «Wiesana»!”
Stela Popescu  actriţă

CV

- În tinereţe, 400 de spectacole pe an
- Numele:Stela Popescu.
- Data şi locul naşterii: 21 decembrie 1935, satul Slobozia Hodorogea, Basarabia.
- Starea civilă: Măritată cu Mihai Maximilian, decedat în 1998.
- Studiile şi cariera:
- A absolvit cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1960.
- La sfârşitul facultăţii a fost repartizată la Teatrul din Braşov, unde avea să susţină 400 de spectacole pe an.
- Din 1963 până in 1969 joacă la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”.
- În 1969 se angajează la Teatrul de Comedie, continuând şi colaborarea cu Radiodifuziunea Română (pe atunci, Radioteleviziunea) din 1963 până în prezent.
- La Teatrul de Comedie joacă din 1969 până în 1993, când revine la Teatrul „Constantin Tănase”.
- Pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” şi pe cea a Teatrului de Comedie, Stela Popescu joacă în piese precum „Omul care a văzut moartea”, „Mama Boema”, „Boema, slăbiciunea mea” şi altele.
- Între 1971 şi 1979 face un cuplu antologic, pe scenă şi la televiziune, cu Ştefan Bănică. Din 1979, Ştefan Bănică este înlocuit de Alexandru Arşinel.
- A jucat în peste 25 de filme, precum „Nea Mărin miliardar” (1979), „Pe malul stâng al Dunării albastre” (1983) sau „În fiecare zi mi-e dor de tine” (1988).
- Locuieşte în:Bucureşti

Sursa: adevarul.ro