Întreaga istorie a Basarabiei anilor 1917-1918 a fost istoria unei ,,revoluţii”, al cărei sfârşit l-a reprezentat actul adoptat de către Sfatul Ţării la data de 27 martie 1918. Unirea Basarabiei cu România s-a înfaptuit în circumstanţe complexe. Pe de o parte, a existat revoluţia rusă din februarie 1917, pe de alta parte, mişcarea naţionalistă basarabeană, apoi tendinţa firească a României spre unire cu provincia dintre Prut şi Nistru şi primul război mondial. Aceşti factori au influenţat mersul evenimentelor şi, într-un fel sau altul, au condiţionat rezultatul, iar pe acest teren au luat fiinţă aspecte variate ale luptei dintre fracţiunile parlamentare şi ale raporturilor personale dintre deputaţii organului supreme al Basarabiei, care, în fine, au dat un aspect cu totul diferit  al Unirii. A învins, astfel, sensul istoric al nationalităţii, acel ,,simţ superior al neamului” invocat de către regele Ferdinand …

Contemporanii evenimentelor nu au descifrat mersul întreg al acestui proces. Adevărul, în aspectul său complet, rămâne proprietatea istoriei. Iată de ce au existat controverse în problema identificării factorului care a jucat rolul preponderent şi a factorului secundar în înfăptuirea unităţii naţionale. Onisifor Ghibu a scris în lucrările sale ca meritul principal a aparţinut propagandei ofiţerilor ardeleni printre studenţii basarabeni de la Kiev şi, în general, activităţii unioniste a ardelenilor, bucovinenilor, ,,regăţenilor” în Basarabia anilor 1917-1918; Ion Nistor, Ştefan Ciobanu, Pantelimon Halippa, Ion Pelivan şi alţii au pledat pentru întâietatea rolului jucat de basarabeni în mişcarea lor naţională, determinate de revoluţia rusă; Petre Cazacu a susţinut că ideea Unirii a pornit din Vechiul Regat şi de la Constantin Stere. Avem în faţă, aşadar, o serie complexă de cauze şi efecte. Niciunul dintre factorii care şi-au adus contribuţia la unirea Basarabiei cu România nu ar fi dat rezultate pozitive faţă de alţi factori care au existat concomitent cu primul. Astfel, întrebarea: ,,care dintre factori a fost mai important?” se transformă în întrebarea: ,,ce loc a ocupat fiecare dintre factori si cum i-a influenţat pe ceilalţi factori?”

S-a vorbit şi s-a scris mult în epocă, dar şi în scrierile istoriografice din ultimii nouăsprezece ani, despre valoarea juridică a votului de la 27 martie 1918 şi despre calitatea pe care o avea Sfatul Ţării de a se pronunţa asupra viitorului politic al Basarabiei. Considerat de către revoluţionarii ruşi în chiar primele zile ale fiinţării sale drept ,,organism bolşevic”, de către Uniunea marilor proprietari din Basarabia ca fiind ,,o creaţie ocazională de oameni politici ocazionali şi aventurieri”, în sfârşit, denunţat de către guvernul sovietic ca find un ,,organ reacţionar al marilor proprietari”, în realitate toate acestea demonstrează limpede faptul ca Sfatul Ţării a ţinut un echilibru între cel puţin două tendinţe opuse şi a semnificat triumful ideilor perioadei de început ale revoluţiei, ideea autonomiei naţionale şi a reformei agrare de care sa profite individual ţăranii. Indiscutabil, Sfatul Ţării, ca şi Partidul Naţional Moldovenesc şi alte organizaţii social-politice şi revoluţionare, a fost un organism născut din revoluţie, un organism revolutionar, însuşindu-şi atributiile pe baza ,,dreptului revoluţiei”. Sfatul Ţării avea legitimitate în măsura în care era un organism reprezentativ format din delegaţii instituţiilor şi organizaţiilor care jucau un rol în acea perioadă. Cei 150 de deputaţi ai săi reprezentau toate partidele politice, mai puţin pe cel bolşevic, inexistent ca influenţă exercitată pe scena politică, toate organizaţiile profesionale si de masă, organizaţiile de femei, organizaţiile cooperatiste etc. Legitimitatea îi era conferită prin dreptul - proclamat de revoluţie - la autodeterminare şi a fost recunoscută de către Rada Centrală ucraineană şi chiar de către adversarii politici: comitetele militar-revolutionare ruse din Chişinau. Adversarii mai subtili ai Sfatului Ţării i-au contestat legitimitatea folosind ,,argumentul” că nu a fost ales în mod democratic, de către masele largi populare… Într-adevar, dacă ar fi fost ales în temeiul votului universal, Sfatul Ţării ar fi avut caracter democratic incontestabil, dar acest lucru nu a fost posibil în acel moment în Basarabia, după cum el n-a fost posibil nici în alte state sau entităţi geopolitice rezultate din destrămarea imperiului ţarist, de aceea alegerile s-au desfăşurat în cadrul adunărilor delegaţilor tuturor organizaţiilor sociale şi naţionale, alese în baza votului universal între 28 octombrie şi 21 noiembrie 1917. Altfel spus, deputaţii au fost aleşi după metoda revoluţionară, dar ei erau reprezentanţi ai populaţiei basarabene, iar acela a fost modul de exprimare al ei. Anume din aceasta cauză fruntaşii politici basarabeni au dat un caracter temporar Sfatului Ţării, până când împrejurările ar fi îngăduit o nouă alegere, aşa cum ar fi dorit-o toţi.[1]

În afară de românii basarabeni, în Sfatul Ţării au fost reprezentate, proporţional, toate minorităţile naţionale din Basarabia: 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 bulgari, 2 găgăuzi, 2 germani, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec.[2] De asemenea, compoziţia profesională a Sfatului Ţării denotă originea cu precădere ţărănească a generaţiei politicienilor Unirii. Consfinţirea de autoritate oficială a Sfatului Ţării se datorează, în primul rând, caracterului plebiscitar al alegerii acestuia, dar şi prezenţei si luărilor de cuvânt, în deschiderea lucrărilor, ale unor persoane oficiale, în funcţie sub noul regim politic, şi anume: comisarul gubernial Vladimir Cristi, subcomisarul gubernial Ion Inculeţ, reprezentând Ministerul de Interne de la Petrograd în Basarabia, Ivan Luzghin (preşedintele Tribunalului Chişinău), Alexandru Carol Schmidt (primarul Chişinăului). Mai cu seama, menţionăm prezenţa deputaţilor minorităţilor naţionale reprezentate în Sfatul Ţării. În fine, având la origine revoluţia, adunarea supremă a Basarabiei a reprezentat opinia populaţiei Basarabiei nici mai mult nici mai puţin decât alte adunări de acest gen care au decis soarta republicilor autonome (Rada Centrală ucraineană, Seimul polonez, Tariba estoniana ş.a.), născute din rămăşiţele Imperiului ţarist.

Împrejurările complicate ale anului 1917, războiul, propaganda bolşevică, dezertorii din armata rusă, problema agrară au transformat Rusia într-o ţară neguvernabilă. Neputinţa guvernelor de la Petrograd a lăsat guberniile să se descurce prin forţe proprii. Situaţia politică din Basarabia, prin prisma intereselor ruseşti, era mai mult decât precară în toamna lui 1917: forţele de decizie locală deveniseră nule (Vl. Cristi, devenit comisar al Guvernului Provizoriu, se afla cu totul la dispoziţia forţelor naţionale), dispăruseră partidele vechi, cele socialiste nu erau conturate clar; partide muncitoreşti nu existau, cu atât mai puţin bolşevici moldoveni. Pentru a mentine controlul asupra provinciilor, puterea centrală a încercat ultima soluţie: alegerea Adunării Constituante a Rusiei, în care Basarabiei îi erau rezervate 12 locuri, şi trimiterea emisarilor propagandişti în teritorii, cu misiunea de a împiedica tendinţele de secesiune. Avântul luat de mişcările naţionale din fostele gubernii, dar, mai ales, precipitarea evenimentelor politice şi militare în toamna lui 1917 au facut din ,,Adunarea Constituantă a întregii Rusii” un simplu proiect fără finalizare.

Punctul central al revendicărilor mişcării naţionale basarabene la începutul anului 1917, al tuturor forţelor politice şi organizaţiilor sociale şi profesionale, era constituirea unui organ suprem de conducere al Basarabiei. Asupra acestei necesităţi nu existau deosebiri de vederi între ,,socialist-revoluţionari” si ,,naţionali” sau între moldoveni şi minorităţile naţionale. Nimeni nu concepea noua Basarabie fără crearea unui Sfat al Ţării si toţi invocau drept argument două lucruri: 1) vechea autonomie a Basarabiei din anii 1818-1828; 2) proclamarea, în repetate rânduri, a dreptului popoarelor la autodeterminare.

În situaţia haosului şi a anarhiei ce domnea în Rusia, la 23 octombrie 1917 congresul reprezentanţilor tuturor românilor basarabeni din unităţile militare ruseşti a adoptat în unanimitate hotarârea de înfiinţare a Sfatului Ţării, iar in zilele următoare s-au discutat propunerile privind repartizarea mandatelor pe nationalitaţi, organizaţii politice, socio-profesionale şi sindicale, pe ţinuturi şi pe fronturi militare.

Sfatul Ţării şi-a început lucrările la 22 noiembrie 1917, având aprobarea tuturor forţelor politice şi revoluţionare şi a majorităţii absolute a populaţiei. Modul în care a fost alcătuit biroul provizoriu al Sfatului a dorit să reflecte cât mai fidel situaţia politică şi naţională locală: Ion Buzdugan si Boris Epure, secretari, reprezentau ostăşimea moldovenească, aceasta având rolul covârşitor în proclamarea autonomiei Republicii Democratice Moldoveneşti la 2 decembrie 1917, ambii vor activa în cadrul Blocului Moldovenesc. Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, şi vicepreşedintele acestui organ, Pantelimon Halippa, au primit mandate de la Sovietul gubernial al ţăranilor şi au activat în cadrul Fractiunii Ţărăneşti. Deoarece minorităţile nationale formau 30% din populaţia Basarabiei, în Biroul Provizoriu a mai intrat bulgarul B. Misircov.

La scurtă vreme de la proclamarea autonomiei republicii la 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării s-a scindat din cauza divergenţelor majore existente între deputaţi privind modalităţile de înfaptuire, caracterul reformei agrare şi viitorul politic al Basarabiei. Dacă divergenţele asupra caracterului reformei agrare au fost aplanate odată cu adoptarea programului de măsuri sociale maxime la 21 decembrie 1917 şi a consensului privind exproprierea cu despăgubiri a marii proprietăţi basarabene, problema viitorului politic al spaţiului dintre Prut şi Nistru a menţinut divizarea deputaţilor între Blocul Moldovenesc, pe de o parte, si Fracţiunea Ţărănească si Grupul Minorităţilor, pe de altă parte. De aici incolo, cele doua dispute vor deveni una singura: cu rusii sau cu românii?

Factorul extern care a precipitat evenimentele din Basarabia în toamna lui 1917, influenţănd deciziile elitei politice basarabene, a fost fost factorul ucrainean. Ucraina şi-a manifestat în cateva rânduri pretenţiile anexioniste asupra Republicii Moldoveneşti. La 7 noiembrie 1917, Ucraina şi-a proclamat autonomia în cadrul Rusiei, iar Basarabia, în consecinţă, devine mai mult decât o republică autonomă. Faţă de politica anexionistă ucraineană, liderii basarabeni au căutat sprijin la Petrograd, proclamând autonomia Basarabiei, ca ,,membru cu drepturi depline în cuprinsul Republicii Democratice Federative Ruse”.[3] Declaraţia din 2 decembrie 1917 anunţa cele mai radicale soluţii pentru reglementarea problemelor agrară, administrativă, şcolară şi a razboiului, iar organul executiv creat câteva zile mai târziu, Consiliul Directorilor Generali, în frunte cu Pantelimon Erhan, avea menirea de a introduce ordinea în toate ramurile vieţii ţării şi de a organiza administraţia sub toate aspectele.[4] Consiliul Directorilor a avut în compunere  reprezentanţi ai celor mai diverse curente politice şi ai minorităţilor naţionale, purtând în modul cel mai clar amprenta marilor prefaceri ce aveau loc în Basarabia, aflată în plină căutare de identitate naţională, dar legată încă puternic de Rusia prin mentalitatea conducătorilor săi. Aşa-numitul ,,grup petrogrădean”, în frunte cu Ion Inculeţ şi Pantelimon Erhan, a concentrat în mâinile sale cele mai multe dintre pârghiile puterii din noul stat, iar liderii Partidului Naţional Moldovenesc şi cei ai Blocului Moldovenesc au acceptat această situaţie, ,,locul doi” în ierarhia Republicii Democratice Moldoveneşti. S-a ţinut seama, în primul rând, de opoziţia puternicului grup parlamentar al Minorităţilor naţionale, care nu ar fi tolerat la acea vreme în fruntea Sfatului Tarii pe un naţionalist înfocat ca Ion Pelivan, care fusese propunerea Blocului Moldovenesc pentru cea mai înaltă funcţie din stat.

La sfârşitul lui decembrie 1917, evenimentele politice şi militare au luat prin surprindere clasa politica basarabeană. Adâncirea haosului din spatele frontului şi sporirea insecurităţii în Rusia au determinat alunecarea rapidă a Basarabiei spre un declin social-politic de proporţii. Situaţia s-a agravat odată cu acţiunile guvernului sovietic împotriva Comandamentului rus de la Iaşi şi mutarea Secţiei de front a Rumcerod-ului (Frontotdel), organ militar-revolutionar bolşevic, de la Iaşi la Chişinău.

În noaptea de 21/22 decembrie 1917, o şedintă secretă a Sfatului Ţării a analizat posibilităţile de salvgardare a intereselor Republicii Democratice Moldoveneşti, dând carte blanche executivului, adică autorizând Consiliul Directorilor să procedeze ,,cum crede de cuviinţă”, iar a doua zi expedia o telegramă către Ministerul de Război român, solicitând ,,trimiterea în Chişinău a unui regiment ardelenesc cu posibilă urgenţă”.[5]

O altă telegramă (26 decembrie) se adresa generalului Şcerbacev şi era semnată de către mai mulţi deputaţi şi directori ai Consiliului Directorilor basarabeni. Aceste solicitări au adâncit scindarea elitei politice basarabene. Fracţiunea Ţărănească şi, îndeosebi, Grupul partidelor socialiste se împotriveau din răsputeri invitării trupelor române în Basarabia, ceea ce, în opinia lor, ar fi constituit ,,primul pas pentru ocuparea şi smulgerea de fapt din sânul republicii ruse [...][6] Aceasta ,,republică rusă” atât de râvnită de toţi, era numai postulată, în realitate n-a fost nici proclamată oficial, nici organizată vreodată!

Săptămâna 6-14 ianuarie 1918 a fost cea mai grea perioadă din istoria mişcării naţionale moldoveneşti din acei ani prin faptul că la Chişinău a fost instaurată forţa militară Frontotdel-ului, organ neales de nimeni, ci impus prin forţă împotriva unui organ ales, Sfatul Ţării, dar care nu dispunea de forţa militară pentru a se apăra. La 13 ianuarie 1918, trupele Diviziei a 11-a a generalului Broşteanu au intrat în Chişinăul părăsit în grabă de către unităţile bolşevice. Pe lângă faptul de a fi reuşit instalarea calmului relativ în rândul populaţiei, curmând dezordinile şi lichidând ultimele focare ale rezistenţei bolşevice, prezenţa trupelor române în Basarabia a contribuit la descătuşarea spiritului şi a forţei de manifestare a ideilor naţionale în Republica Democratică Moldovenească. În noul guvern dr. Daniel Ciugureanu au intrat, aproape în totalitate, deputaţi ai Blocului Moldovenesc şi chiar basarabeni mai vechi din România care s-au reîntors în patrie (dr. P. Cazacu, col. C. Braiescu, av. I. Costin). Deplina libertate de exprimare de care se bucura Basarabia prilejuieşte acum o mai bună cunoaştere reciprocă între românii basarabeni şi cei din Vechiul Regat, iar Republica Democratică Moldovenească strânge relaţiile sale cu România, devenite prioritare. Începutul acestor relaţii a fost pus la 3 ianuarie 1918, prin numirea lui Duiliu Zamfirescu în funcţia de ,,Comisar Regal Român pe lângă Guvernul Republicii Moldoveneşti şi pe lângă Comandamentul General al Trupelor Române din Basarabia”.[7]

Evenimentul care a marcat hotărâtor evoluţia politică a spaţiului dintre Prut şi Nistru în primele luni ale anului 1918 a fost proclamarea independenţei Ucrainei. Ca urmare a acestui fapt, la 22 ianuarie 1918 Sfatul Ţării s-a văzut nevoit să voteze independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti în unanimitate, publicată - în mod simbolic - la 24 ianuarie 1918. Proclamarea independenţei Basarabiei trebuie privită ca o concluzie logică a faptului că Ucraina a tăiat din punct de vedere geografic orice punţi de legătură ale Basarabiei cu Rusia, şi în niciun caz drept ,,pasul logic” către unirea cu România. Dimpotrivă, deputatii minoritari şi cei ai Fracţiunii Ţărăneşti au votat independenţa tocmai ca pe o posibilitate împotriva unirii. Teama de minorităţile naţionale, lipsa de curaj şi de încredere în forţele proprii, nostalgiile după o Rusie care nu mai exista, dar care continua să exercite o atracţie mistică, toate acestea au caracterizat şi au determinat deciziile elitei politice locale.

Abia de acum încolo, după proclamarea independenţei, mişcarea naţională basarabeană intră în faza sa ,,unionistă”: problema unirii  cu România se va pune în mod hotărât în paginile ,,Cuvântului Moldovenesc”, iar revista ,,Ardealul”, editată de către ardeleanul Onisifor Ghibu, se va denumi ,,România Nouă”. O serie de deputaţi ai Blocului Moldovenesc şi ai Fraţiunii Ţărăneşti, între care s-au evidenţiat Ion Pelivan, Pan. Halipa, Ion Inculet, Daniel Ciugureanu, Ion Buzdugan, Anton Crihan ş.a., a început o intensă activitate de negociere a viitoarei uniri politice cu Romania la Iaşi şi la Bucureşti şi, totodată, o muncă de convingere a restului deputaţilor Sfatului Ţării, astfel încât unirea să nu pară a fi o simplă anexare din partea României, care avea trupe militare în Basarabia, ci o unire liber consimţită  de populaţie prin votul reprezentanţilor ei din Sfatul Ţării.

Liderii Blocului Moldovenesc au optat pentru calea convocarii Adunării Constituante basarabene şi a realizării de jos a unirii, prin intermediul adunărilor zemstvelor judeţene alese în baza votului universal în anul 1917. Propunerea Uniunii marilor proprietari, aceea de dizolvare a Sfatului Ţării şi de proclamare a unirii în baza dreptului istoric, preconizând, pur şi simplu, anexarea fără condiţii a Basarabiei de către România, nu a dobândit aderenţă (aceasta tactică ar fi fost chiar pagubitoare pentru mai tarziu). La 22 februarie 1918 au început intense tratative germano-române asupra unirii Basarabiei cu România, la care au fost invitaţi I. Inculet şi D. Ciugureanu, iar vizitele celorlalţi fruntaşi basarabeni la Iaşi s-au înmultit la începutul anului 1918. Subiectul lor, şi anume, aspectele viitoarei uniri (condiţionată sau necondiţionată) au fost amplu dezbătute cu oficialii români şi cu reprezentanţii Antantei. În paralel, în cadrul şedinţelor zemstvelor judeţene problema unirii s-a discutat cu toată insistenţa, adoptându-se hotărâri de unire la Bălţi (3-4 martie), Soroca (13 martie) şi Orhei (25 martie). În acelaşi timp, dreptul Adunării Constituante basarabene de a se pronunţa asupra viitorului politic al provinciei a fost transferat către Sfatul Ţării (de altfel, mai târziu, în 1923, Ion I. C. Bratianu va folosi un procedeu similar cu prilejul votarii Constitutiei). Primul-ministru Alexandru Averescu relata despre acele momente în Notitele sale zilnice, urmatoarele: ,,[...] a venit la mine Inculeţ (28 februarie n.n.) să-mi spună că Parlamentul lor este aproape în unanimitate pentru unirea cu România, când voim să venim se va face imediat, căci ei sunt gata”.[8] În fine, ultima piedică în calea înfăptuirii unirii, legată de venirea guvernului Alexandru Marghiloman în fruntea ţării, a dispărut după ce reprezentanţii diplomatici ai Antantei au dat asigurări liderilor basarabeni că aprobă Unirea chiar şi cu un guvern conservator la putere în România. La 21 martie 1918, Ion Inculeţ, Daniel Ciugureanu si Pan. Halippa au discutat cu Al. Marghiloman asupra ,,felului” Unirii: necondiţionată (Pan. Halippa si D. Ciugureanu) sau condiţionată (I. Inculeţ). Ezitările de ultim moment  ale preşedintelui Sfatului Ţării le punem fie în seama nehotărârii sau convingerilor politice ale fostului socialist-revolutionar rus, fie in seama abilităţii politice  deosebite a acestuia, sesizată ulterior şi folosită de către Ionel Bratianu în propriile scopuri politice, urmând a contracara zvonurile conform cărora Blocul Moldovenesc ar fi urmărit să ,,vândă” Basarabia României şi că ţăranii basarabeni nu vor primi pământ în viitorul stat. Însoţiţi de Constantin Stere, cei trei basarabeni au purces spre Chişinău la 24 martie, unde condiţiile Unirii au fost discutate în cadrul şedinţelor grupurilor parlamentare până în noaptea de 26/27 martie 1918, pentru ca a doua zi, la ora 4.15 dimineata, în prezenţa  reprezentanţilor cabinetului român, să înceapă sedinţa istorică a Sfatului Ţării prezidată de Ion Inculeţ. Declaraţia Blocului Moldovenesc, constituind Rezoluţia de unire a Basarabiei cu România a fost votată cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 abţineri, în absenţa a 13 deputaţi.

Unirea basarabenilor a fost condiţionată. Faptul se explică atât prin specificul naţional aparte al provinciei basarabene, cât, în special, prin tergiversarea reformării democratice a României, care, astfel, se afla în acel moment cu un pas în urma Basarabiei. Unirea necondiţionată nu ar fi fost posibilă în acel moment. Chiar şi cei mai fervenţi aderenţi ai curentului unionist aveau rezerve faţă de intenţiile declarate ale guvernelor române de a introduce votul universal şi de a efectua o largă reformă agrară. Proclamând, însă, la est de Prut la 27 martie 1918 toate drepturile si libertaţile lansate de revoluţia rusă, clasa politică basarabeană era convinsă că ar putea contribui la consolidarea certitudinii extinderii lor in Vechiul Regat, eventual într-o Românie Mare.

În fine, cine şi cum a făurit Unirea Basarabiei cu România rămâne încă o problemă de discutat între istorici. Ideile despre unire au fost lansate în timpul celei dintâi revoluţii ruse (1905) de către tineretul intelectual din centrele universitare ruse şi de către marii proprietari din Basarabia. În orice caz, Unirea a fost proclamată mai întâi de zemstvele judeţene care au adoptat moţiuni semnate de către marii proprietari, astfel că la 27 martie Sfatul Ţării nu a făcut altceva decât să consfinţească aceste voturi. ,,Unirea Basarabiei - scria la 10 ani de la 1918 Paul Gore - a fost zămislită şi pregătită de Partidul Naţional Moldovenesc din 1917 si realizată de armata română. Rolul Sfatului Ţării n-a fost deloc acesta despre care se aude; el a fost numai un mic şi slab instrument al împrejurărilor. Istoria nepărtinitoare va arăta aceasta”.[9] Unirea cu Romania a fost cea mai buna soluţie pentru prezervarea intereselor generale de moment ale teritoriului dintre Prut şi Nistru. Şi singura, de fapt. Este greu de presupus, de altfel, că dacă votul Sfatului Ţării ar fi fost altul, România şi-ar fi retras prezenţa armată dintr-un spate al frontului sigur si pacificat, iar Basarabia ar fi putut să-si consolideze statutul de independenţă fără să fi cunoscut ameninţările generate de războiul civil rus si fără a sfârşi ca parte componentă a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse.

Unirea, aşadar, nu a reprezentat numai opera Sfatului Ţării, astfel ea ar fi rămas numai un act izolat. Ea a constituit un act istoric, o necesitate a momentului, şi a fost realizată de către reprezentanţii boerimii naţionale, de către Partidul Naţional Moldovenesc, de către toate elitele Basarabiei şi de către clasa politică din România; toate au folosit în acest scop revoluţia rusă drept pretext, iar Sfatul Ţării drept instrument de realizare.

Octavian DASCĂL

istoric

---

[1] Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare, D.A.N.I.C.), fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri (în continuare, P.C.M.), dosar 14, f. 29.

[2] Biblioteca Academiei Arhiva Istorică (în continuare, B.A.A.I.), fond XX, dosar 3364,  f. 1.

[3] D.A.N.I.C., fond P.C.M., dosar 13, f. 11.

[4] Pantelimon Halippa, Anatol Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, Editura Hyperion, 1991, p.75.

[5] D.A.N.I.C., fond P.C.M., dosar 13, f. 21.

[6] Ion Calafeteanu, Viorica Moisuc, Unirea Basarabiei si a Bucovinei cu Romania (1917-1918). Documente, Chişinău, Editura Hyperion, 1995, p.135.

[7] D.A.N.I.C., fond P.C.M., dosar 13, f. 114.

[8] Alexandru Averescu, Notite zilnice din razboi, 1916-1918 (Razboiul nostru), Bucuresti, Editura Militara, 1992, vol. 2, p.266.

[9] Din trecutul nostru, anul IV, nr. 31-34, aprilie-iulie 1936, p. 113-114.